împingea pe un scaun, fără să le vadă; îşi lepădă o ciubotă la un capăt de pat şi alta la alt capăt. Se uita imprejuru-i cercetînd zidurile, soba şi ferestrele. Una din ferestre, mai mică, răspundea, ca şi la părintele Amfilohie, în paraclis; cealaltă răspundea în ograda curţii, deasupra unor acoperişuri de la alte clădiri mai mici decît casa domnească. După a sa socotinţă, acele clădiri duceau din una în alta pînă la odăi şi pînă la chilioara unde stătuse de vorbă cu moş Ilia Cazacul.

Gheorghe Botezatu intrase cu paşi moi şi culesese toate lucrurile aruncate ale stăpînului său. Cînd ieşi el, Jder îl urmă pînă la uşă, cercetînd încuietoarea şi aruncînd o privire în sală, unde stăteau de veghe doi copii de casă cu săbiile goale. În sala aceea fără îndoială răspundea şi ieşirea de la iatacul Domnului.

Închise uşa tragînd zăvorul. Cînd se lăsă pe culcuş şi se întinse cu faţa în sus, văzu în bagdadie tremurul luminii de la făclia de ceară care rămăsese aprinsă pe măsuţă. Se sculă să stingă făclia şi atunci i se întoarse, din simţirea lui trează din fundul fiinţii, ca un fel de băgare de samă. Punînd luminarea de ceară în picuşul ei, pe marginea măsuţei, părintele Emilian eclesiarhul rostise mai mult şoptit, cum îi era obiceiul, cîteva cuvinte. Jder le lăsase să treacă, fiind cu auzul şi înţelegerea tulburate de trudă. Acuma însă îşi dădea samă că monahul a spus ceva care-i face lui trebuinţă să nu uite. Stătu lîngă făclie, silindu-se a-şi aduce aminte. Suflă în făclie şi o stinse şi căută prin întuneric culcuşul, aşezîndu-se cu faţa în sus. Aţîţarea îi alungase deocamdată somnul. Îl învăluia iarăşi ca un abur truda, cînd îi veni ştiinţă că părintele Emilian vorbise despre întoarcerea apropiată a lui Săndrel-Vodă de la Bacău. Acea întoarcere nu poate să fie, îşi făcea el socoteală zîmbind, decît «după o săptămînă, ori zece zile», — aşa cum îi rînduise vremea pentru slujba sa sfinţitul Amfilohie.

— Asta voiam să ştiu, asta voiam să ştiu... oftă el întorcîndu-se pe-o coastă, cu faţa la părete, încordarea i-a trecut. A adormit.

A doua zi dimineaţă, cînd sări din aşternut şi trase zăvorul, găsi pe Gheorghe Botezatu la prag, cu straiele şi încălţările gata într-o mînă şi cu ligheanul şi ibricul în alta. Se îmbrăcă, îşi pieptănă pletele; tătarul îi bărbieri obrazul c-un brici care totdeauna era ager. Îi turnă să se spele. Se lăsă în voia slujitorului; toate le făcea părînd pe jumătate adormit, căci iarăşi era înţepat de cugetările lui din ajun.

După aceea se înfăţişă părintele Emilian, cu cheile de la beci şi c-un slujitor cu sabie. Îl lăsară pe tătar să grijească chilia. Jder, monahul şi oşteanul coborîră trepte strîmte de piatră, cantr-un culbec. Numărătoarea treptelor era douăzeci şi două. De la cea din urmă treaptă şi pînă la uşa unde s-a oprit eclesiarhul erau zece paşi. Părintele Emilian a întors o cheie în broască şi a deschis uşă de zăbrele. Acolo a rămas oşteanul cu sabia trasă. După alţi patru paşi, monahul a deschis o altă uşă, căptuşită cu fier. După acea uşă l-au găsit pe Gogolea. Stătea pe spate, pe-un aşternut de paie. Era pe jumătate întors spre o fereastră cu gratii, sus, unde nu se putea ajunge decît cu scară. Însă Gogolea părea a cugeta cum să ajungă totuşi acolo fără alt ajutor decît picioarele şi braţele sale. Abia după ce făcură cîţiva paşi în hrubă, robul de pe culcuşul de paie înţelese că n-a intrat la el numai părintele Emilian, cum avea obicei să intre în toate dimineţile, aducîndu-i ulciorul cu apă şi pita. Se răsuci şi văzu pe Jder. Se zvîrli din culcuş în picioare şi rînji cu voie-bună. Părea rînjet schimonoseala feţii lui şi voie-bună prefacerea ca-ntr-o fulgerare a întregii sale înfăţişeri. Era numai umbra lui căpitan Gogolea de altădată, aşa-s de schimbătoare vînturile şi dese valurile care bat pe meşterii din asemenea breaslă nestatornică. Nu era slab de foame şi trudă, ci de obidă, ca hultanul ce stă în lănţug.

— Mă-nchin cu plecăciune ca la sfîntu soare si bucuros sînt de vederea domniei tale, jupîn comise Ionuţ, s-a plecat el din şale cătră oaspetele său.

Jder îl privea cu luare-aminte. De şi slăbit, căpitanul i se părea încă în putere şi sprinten. Părintele Emilian s-a tras îndărăt.

— Eu mă duc şi aştept la zăbrele, a zis cuvioşia sa. Jder a închis după călugăr uşa hrubei. S-a rezemat cu spatele în ea ş-a stat privind la lotru, sprijinindu-şi ca din întîmplare mîna stîngă în stiletul italienesc de la cingătoare, ce-i fusese dăruit de postelnicul Ştefan.

— Stăi la locul tău, Gogolea, porunci el, şi spune de ce ai dorit să mă vezi.

— Jupîne comise Ionuţ, se rugă lotrul, căzînd în genunchi pe culcuşul de paie, nu te uita aşa la mine. Decît să te uiţi aşa la mine, mai bine străpunge-mă şi-mi ia viaţa.

Îşi smulse într-o parte haina zdrenţuită, şi-şi descoperi pieptul lat şi păros.

— De ce m-aş uita altfel la tine, Gogolea? îl întrebă Jder, cu glas îngheţat.

Lotrul îl privi cu teamă.

— Mi-ai fost vreodată cu priinţă? urmă Ionuţ. Fost-au vorbele tale drepte? Şi faptele ce-ai săvîrşit n-au fost tot aşa de spurcate ca şi vorbele? Căci voi, cei din pustie, n-aveţi altă lege decît viclenia şi prada.

— Străpunge-mă şi-mi ia viaţa... urmă a suspina lotrul, privind totuşi cu agerime pe Jder printre genele-i pe jumătate închise.

— Ce bine mi-ai făcut tu în această viaţă, Gogolea, ca să te străpung? Pentru un viteaz ca tine, asemenea sfîrşit e cel mai cu priinţă, căci toate păcatele tale le-aş încărca asupra mea, iar tu te-ai duce cu desaga uşurată pe cealaltă lume. E mai potrivit să stai aicea, putrezind în umilinţă. Din cînd în cînd vezi pe ferestruica aceea zăbrelită cîte-o pasere slobodă: asta-i cea mai mare pedeapsă a ta.

— Dar ce faptă aşa de blăstămată am săvîrşit, jupîne comise Ionuţ, ca să pier astfel aici, ca mişeii cei mai de rînd? Eu în viaţa mea n-am purtat sapa, ci sabia. Am purtat fierul în mînă, ca să