STEVENS

Ceea ce e exact invers. Ceea ce era rău nu era…

GUVERNATORUL

Gavin.

STEVENS

Acum taci tu, Henry. Ceea ce era rău aici nu era bunul renume al lui Temple. Nu era nici măcar conştiinţa bărbatului ei. Era vanitatea lui: aristocratul format în Virginia surprins cu nobleţea şi gentileţea lui căzute pe vine în jurul genunchilor asemenea invitatului din anecdotă surprins în camera de baie în cine ştie ce film de la Hollywood. Aşa că iertarea nu a fost de ajuns pentru el, sau poate că el nu citise cartea aceea de Hemingway. Pentru că după cam vreun an, nerăbdarea lui sub povara care consta în a trebui să accepte recunoştinţa a început să capete forma de a se îndoi de paternitatea copilului lor.

TEMPLE

O, Doamne, o, Doamne!

GUVERNATORUL

Gavin.

(Gavin tace)

Gata cu asta, am spus. Spune-ţi că asta e un ordin.

(către Temple)

Da, Spuneţi-mi.

TEMPLE

Încerc. Mă aşteptam ca principalul nostru obstacol în chestia asta să fi fost acuzatorul care suferise marea pierdere. După toate aparenţele însă este avocatul acuzatei. Vreau să spun, încerc să vă vorbesc despre o anumită Temple Drake, şi unchiul nostru Gavin vă prezintă acum o alta. Aşa că aveţi deja două persoane care vă roagă să acordaţi o aceeaşi clemenţă; dacă toţi cei implicaţi aici continuă să se scindeze în câte două persoane, n-o să mai ştiţi nici măcar pe cine să iertaţi, nu-i aşa? Şi acum că ajung să menţionez asta, iată-ne, deja întorcându-ne la Nancy Mannigoe, şi acum e sigur că nu mai durează mult. Să vedem, ne întorseserăm la Jefferson, nu? Oricum, acolo suntem acum, vreau să spun, îndărăt la Jefferson, îndărăt acasă. Ştiţi şi dumneavoastră: să-i facem faţă: dezonoarei, ruşinii, să-i facem faţă, o dată şi bine pentru totdeauna, să nu ne mai bântuie niciodată; împreună, în front unic în faţa duhorii pentru că ne iubim unul pe altul şi am iertat totul, puternici în dragostea noastră şi în iertarea reciprocă. Pe lângă faptul că avem şi totul, orice altceva: soţii Gowan Stevens, tineri, populari: o vilă nouă pe strada cuvenită în care să începem mahmureala de sâmbătă noaptea. Un club la ţară şi un set de prieteni de club de la ţară mai tineri, gata să se strângă în jur ca să facă mahmureala de sâmbătă noaptea demnă de denumirea de mahmureală de club de la ţară de sâmbătă noaptea, o strană în biserica potrivită pentru a te reface dintr-o asemenea mahmureală, cu condiţia fireşte să nu fi fost destul de mahmuri încât să nu mai fi fost în stare să te duci la biserică. Pe urmă a venit fiul şi moştenitorul; şi acum o avem pe Nancy: doică: ghid: mentor, catalizator, soluţie adezivă bună de lipit, oricum ai vrea să-i spui, ţinându-i pe toţi laolaltă – nu doar un centru magnetic pentru moştenitorul aparent şi ceilalţi mici prinţi sau prinţese în succesiunea lor ordonată, să facă cercuri în jur, dar şi pentru cele două hălci mai mari de masă sau materie sau noroi sau ce-o mai fi lucrul acela format după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, într-o asemănare cel puţin de ordine şi respectabilitate şi pace: deloc vreo mamă bătrână negresă care să legene vechiul leagăn, pentru că soţii Gowan Stevens sunt tineri şi moderni, atât de tineri şi de moderni încât toţi ceilalţi din setul de tineri de la clubul de la ţară i-au aplaudat când au scos o fostă târfă negresă şi viciată de droguri direct din rigolă să aibă grijă de copiii lor, pentru că restul tinerilor din satul acela de la clubul de la ţară nu ştiau că nu soţii Gowan Stevens ci Temple Drake fusese cea care o alesese pe fosta târfă negresă şi intoxicată pentru motivul că o fostă târfă negresă şi dependentă de droguri era singurul animal din Jefferson care vorbea pe limba lui Temple Drake…

(îşi ridică repede ţigara aprinsă de pe tavă şi trage fumuri din ea în vreme ce vorbeşte printre inelele de fum pe care le exală)

O, da, am să vă vorbesc şi de asta. O confidentă. Ştiţi: marele jucător, vedeta, idolul pe piedestalul lui, cel idolatrizat; şi adoratorul, acolitul, cel care nu ieşise niciodată şi n-avea să iasă niciodată, oricât de mult ar fi încercat, din rânduri, din echipa de categoria secundă. Ştiţi: după-amiezile lungi, cu ultimul buton electric apăsat la ultima invenţie modernă de copt sau de spălat sau de aspirat şi copilaşul adormit la loc sigur o vreme, şi cele două surori întru păcat schimbând secretele breslei sau oricum secretele profesionale ale breslei sorbind câte o Coca Cola în bucătăria cufundată în linişte. Cineva cu care să stea de vorbă, aşa cum s-ar părea că noi cu toţii am avea nevoie, am vrea, ar trebui să avem, nu ca să facem conversaţie sau care măcar să fie de acord cu noi, ci doar să stea liniştit şi să asculte. Ceea ce este singurul lucru pe care cu adevărat şi-l doresc oamenii, de care au cu adevărat nevoie; vreau să spun cineva care să ştie să se poarte, să nu se amestece; să nu se ajungă la neadaptările acelea din care ni se spune că se nasc incendiatorii şi violatorii şi asasinii şi hoţii şi restul inamicilor antisociali, şi care nici nu sunt cu adevărat neadaptări ci provin pur şi simplu din faptul că asasinii şi tâlharii aceştia în embrion nu au avut pe nimeni care să-i asculte când vorbeau ei: ceea ce este o idee pe care biserica catolică a descoperit-o acum două mii de ani numai că nu a dus-o destul de departe sau poate că era prea ocupată în rolul ei de biserică să mai aibă timp să se ocupe şi de oameni, sau poate că nici nu a fost deloc vina bisericii ci pur şi simplu din cauză că trebuia să se ocupe de fiinţele omeneşti şi poate că dacă lumea ar fi