lui Soysal sunt, din toate punctele de vedere, opusul exact al „femeii ideale” din societatea turcă. Sunt femei care fac greşeli, se împiedică pe drum şi-şi julesc genunchii, şi totuşi reuşesc de fiecare dată să se adune.

Într-un alt roman, Soysal scrie despre o femeie pe nume Oya, care se simte adânc fragmentată de dorinţele şi obligaţiile ei.

 

„O să merg la mare. Orice ţărm de mare.” Peisajul minunat ce se întinde de-a lungul şoselei de coastă care începe în Alanya şi se arcuieşte în sus către Marea Egee îi trece o clipă prin faţa ochilor. Albastru. Larg. Mare. Stânci. Pădure. Şi cum rămâne cu soţul ei? Cu casa ei? Cu copiii ei? Şi cu celelalte responsabilităţi ale ei? Deocamdată nu există nici albastru, nici libertate, nici pădure. Există doar alte îndatoriri care se furişează tot mai aproape.

 

În mintea mea, organizez un banchet în rai. O masă lungă, acoperită cu o pânză albă ca zăpada, tacâmuri elegante şi sfeşnice de argint. Un candelabru uriaş din cristal scânteietor atârnă deasupra mijlocului mesei. Pe platouri întinse se lăfăie fripturi de gâscă, orez cu şofran şi deserturi de-ţi lasă gura apă. Simone de Beauvoir şade pe un scaun înalt într-un capăt al mesei. Deşi pare îmbufnată, e de fapt fericită. În dreapta ei stă Toshiko Tamura, cu ochelarii săi eleganţi, mâncând orez prăjit cu beţişoarele, dând atenţie fiecărui bob în parte. În stânga stă Sevgi Soysal, care nu prea are poftă de mâncare, dar e şi ea în toane bune. Fredonând o melodie lentă, ia o sorbitură din paharul cu vin.

O franţuzoaică, o japoneză şi o turcoaică – trei scriitoare hotărâte, trei persoane independente, care au trăit în lumi diferite şi au vorbit aceeaşi limbă – oare stau împreună la masă în rai acum? Îmi place să cred că da.

 

În căutarea Zeiţei-Mamă

În a doua zi din septembrie, cobor dintr-un autobuz pe laturile căruia scrie cu litere mari şi ţipătoare: PETER PAN. Numele se potriveşte cu dispoziţia mea. Şi eu mă simt ca „un băieţel care nu vrea să crească”, iar locul acesta, cu peisajul nefamiliar şi vremea lui capricioasă, ar putea foarte bine să fie Ţara de Nicăieri. Târăsc după mine un geamantan mare, albastru, cu rotile şi o cutie de transport pentru pisici – doar că înăuntru nu e nicio pisică, ci patru femei în miniatură. Deşi nu s-au plâns deloc în timpul zborului de unsprezece ore de la Istanbul, în ultima oră şi jumătate, în cursa cu autobuzul de la Boston, s-au văicărit şi au vomitat fără oprire.

De îndată ce cobor pe trotuar, liniştea din campus mă izbeşte ca un pumn în faţă. Urechile mele sunt atât de deprinse cu haosul neîntrerupt şi ritmul nebunesc din Istanbul, încât mă tem că aici s-ar putea să surzesc. Zăresc oameni, dar nimeni nu strigă, ţipă sau fluieră. Până şi veveriţele par să meargă pe vârfuri ca să nu facă zgomot. Găsesc liniştea asta tulburătoare.

Dar campusul e încântător. E înverzit şi întins cât vezi cu ochii. Peste tot sunt copaci înalţi şi stufoşi, grăind prin acelaşi mister noduros. Aici se vorbesc zeci de alte limbi – colegiul găzduind peste două mii de studente din aproape şaptezeci de ţări. O studentă din trei e străină, ca mine.

Colegiul acesta impresionant şi cosmopolit este rezultatul viziunii unei femei. În 1837, o profesoară idealistă pe nume Mary Lyon a început să pledeze pentru dreptul studentelor de a primi o educaţie de acelaşi nivel cu a studenţilor. La vremea aceea, când femeile nu aveau încă drept de vot, vederile ei erau extrem de radicale. Dar Mary Lyon a perseverat şi, după o luptă îndelungată şi câteva riposte, a reuşit să strângă fondurile necesare pentru a înfiinţa colegiul. De atunci, mii de studente au absolvit la Mount Holyoke şi probabil că, cu fiecare nouă absolventă, spiritul lui Mary Lyon jubilează.

Mount Holyoke şi Smith College, aflat în apropiere, au fost centrii nervoşi ai mişcării feministe americane din anii ’60-’70. Când am pus piciorul aici, tradiţia era încă foarte vie. Pe lângă feministe, post-feministe şi feministe moderate (cele care apreciază feminismul, dar nu se înnebunesc neapărat după feministe), sunt şi o mulţime de wiccane în căutarea uniunii cu Zeiţa-Mamă şi o grămadă de activiste bisexuale şi lesbiene.

Despre toate astea – veveriţe şi lesbiene – scriu într-o rubrică dintr-o revistă turcească de largă circulaţie cunoscută pentru cititorii ei conservatori. Cum era de aşteptat, reacţiile la articolele mele sunt amestecate. Cititorii mei din Turcia par să fie în general mai surprinşi că nimeni nu prinde veveriţele să le gătească (nu că am avea vreo mâncare specific naţională de veveriţă; nu ştiu de unde le vin ideile astea) decât de priveliştea cuplurilor de lesbiene care se plimbă ţinându-se de mână. Iau asta ca pe un semn de progres.

Un poster îmi atrage atenţia din prima zi – unul care înfăţişează o muncitoare în salopetă albastră, cu o bentiţă albă cu roşu pe cap şi o mânecă suflecată pentru a scoate la iveală un biceps încordat ca al lui Popeye Marinarul. Decorează toate zidurile din campus. „Poţi să reuşeşti, poţi să fii pregătită şi puternică în această lume condusă de bărbaţi” e sloganul general.

În cea de-a doua zi, descopăr clădirea care va deveni locul meu preferat de-a lungul întregii şederi acolo: gigantica bibliotecă gotică atât de bătătoare la ochi. E dragoste la prima vedere. De la cărţi scrise de mână la literatură modernă, filosofie politică şi botanică, hălăduiesc pe culoare atingând cărţile, mirosindu-le.

Dar nimeni nu apreciază mai mult biblioteca decât Domnişoara Cinica Doctă. În clipa în care zăreşte clădirea, care din depărtare seamănă cu castelul lui Rapunzel, ţopăie de bucurie şi ţipă atât de tare, că-şi forţează corzile vocale.

 

Toamna trece şi frunzele se desprind din copaci, zugrăvind întregul campus în nuanţe de ambră, ruginiu şi cafeniu. Dimineţile, Mica Domnişoară Practică şi cu mine ieşim să facem jogging. Într-o zi, la întoarcere, ne oprim la bibliotecă.

O găsim pe Domnişoara Cinica Doctă stând pe un raft, aplecată asupra unei cărţi