deschise. Folosind un creion ascuţit pe post de prăjină, sare de pe un teanc de cărţi pe altul. Are şi o scară de sfoară ca să se caţăre până la rafturile de sus. La fiecare mişcare, cerceii cu semnul păcii şi brăţările de la mâini îi zdrăngănesc. Tricoul negru pe care îl poartă peste blugi are scris pe el mesajul: ANTI-RĂZBOI / ANTI-RASISM / ANTI-URĂ.

— Bună, surioară, îmi spune şi se încruntă uşor la Mica Domnişoară Practică.

De când am venit în America, conflictele dintre Degeţici au ieşit din nou la suprafaţă, coaliţia lor temporară dizolvându-se rapid.

— Ce citeşti? o întreb.

— Sens et non-sens de la révolte, îmi răspunde.

Mica Domnişoară Practică aruncă o privire nedumerită peste umărul meu.

— Altă poveste cu pescari?

— O carte a criticului francez Julia Kristeva, care se întâmplă să fie una dintre gânditoarele de primă importanţă ale epocii noastre, spune Domnişoara Cinica Doctă.

— O tipă deşteaptă, ha? întreabă Mica Domnişoară Practică.

— Vede complexul lui Oedip ca pe o cheie în înţelegerea femeilor, continuă Domnişoara Cinica Doctă pe un ton nu atât deranjat, cât arogant. O fată îşi adoră mama, copiind-o în tot ce face. Dar apoi descoperă că nu are penis şi se simte amputată şi incompletă, ca un eunuc. Ca să compenseze această lipsă, se ataşează de tată. Mama care a fost iubită şi admirată este acum dată la o parte, văzută ca o rivală. Sunt fete care, începând cu această fază, dezvoltă o ură pentru propriile mame.

Mica Domnişoară Practică şi cu mine o ascultăm fără o vorbă, cu răsuflarea tăiată.

— Scriitoarele sunt afectate de complexul lui Oedip mai mult decât vă închipuiţi. Ştiaţi, de pildă, de ce a devenit Sevgi Soysal romancieră? A început să scrie la vârsta de opt ani pentru că era geloasă pe afecţiunea tatălui pentru mama ei. O vedea pe mama ei ca pe-o rivală şi voia să intre în graţiile tatălui prin scris şi imaginaţie.

— Chiar aşa? spun.

— O, da, scrie despre asta în memoriile ei, mă asigură Domnişoara Cinica Doctă cu atitudinea ei atotştiutoare. Fiecare copil îşi doreşte să se întoarcă în pântecele mamei. O dorinţă imposibilă, desigur. Acea „uniune totală” a dispărut de mult, destrămată pentru totdeauna, însă copilul nu se poate abţine să tânjească după ea. „Ordinea simbolică” reprezentată de tată stă în aşteptarea individului care nu se poate întoarce în pântecele mamei.

— Adică? spune Mica Domnişoară Practică.

Domnişoara Cinica Doctă se lansează din nou.

— Pentru a supravieţui în această ordine, ne reprimăm imaginaţia, ne temperăm dorinţele şi învăţăm să fim „normalizaţi”. Totuşi, oricât ne-am strădui, imaginaţia noastră nu poate fi înăbuşită. Iese la iveală în cele mai nepotrivite locuri şi în cele mai neobişnuite momente. Semiotica mamei se ridică împotriva ordinii simbolice a tatălui.

— Ce chestii derutante! exclamă Mica Domnişoară Practică. Ce rost are să complici viaţa în aşa hal? Gânditorii ăştia francezi nu sunt deloc practici. Nu-i de mirare că filmele franţuzeşti sunt atât de deprimante.

Domnişoara Cinica Doctă se uită condescendent la cealaltă Degeţică cu un aer, dar nu spune nimic. Se întoarce în schimb spre mine.

— Kristeva vorbeşte despre trei căi prin care o copilă îşi poate crea identitatea. Prima, să se identifice cu tatăl şi cu simbolicul. A doua, să se identifice cu mama şi semiotica. A treia, să găsească un echilibru instabil între cele două.

Mă prefac că o ascult, dar Domnişoara Cinica Doctă nu se lasă păcălită:

— Te-ai prins? Dacă alegi cea de-a treia cale, ai putea să foloseşti ordinea simbolică a tatălui şi semiotica mamei în scrierile tale.

— Hmm… Mai e vreo scriitoare care a făcut aşa ceva? întreb.

— Da, surioară. Uită-te mai atent la Valurile, romanul Virginiei Woolf. L-a scris folosind exact acest echilibru precar.

Nu obiectez. S-ar putea să fie adevărat sau să nu fie. Să scrii literatură e ca şi cum ai pluti pe un fluviu, în voia curenţilor puternici. Când te laşi purtat de curgerea lui, nu te gândeşti: „Hai să mai adaug un strop din ordinea simbolică a tatălui şi un pic din semiotica mamei”. Nu meditezi la astfel de lucruri când scrii un roman. Eşti prea ocupat să te îndrăgosteşti de personajele tale.

Asta nu înţelege Domnişoara Cinica Doctă. Romancierii scriu fără să gândească. Abia pe urmă, când criticii literari şi oamenii cărţii cântăresc fiecare frază a scriitorilor, sunt aplicate teoriile. Iar apoi, citind toate aceste teorii, oamenii capătă impresia că romancierii şi-au creat intenţionat poveştile astfel – ceea ce nu-i deloc adevărat.

— E ceva ce nu pricep, spune Mica Domnişoară Practică.

— Oare de ce nu mă surprinde? o ia în batjocură Domnişoara Cinica Doctă.

— Îşi place la nebunie teoria maternităţii. Toate chestiile astea, semiotica, simbolicul, bucolicul… Dar dac-ar fi vorba de practică, sunt sigură că ai eşua lamentabil.

— Ştiinţa mea mă va călăuzi, se apără Domnişoara Cinica Doctă.

— Oho, haide, surioară, n-ai fi în stare nici să schimbi un scutec. N-oi fi ştiind eu nimic despre teoriile tale, însă pot să prind şpilul maternităţii mai iute decât fuge Speedy Gonzalez.

După încruntarea sprâncenelor, se vede că Domnişoara Cinica Doctă nu apreciază deloc remarca. Le las să se certe şi ies din bibliotecă.

Hoinăresc prin campus. Faptul că am scăpat de Degeţicile mele – fie şi pentru scurt timp – îmi înseninează inima şi dispoziţia. Ca un burete, absorb orice detaliu pe care îl zăresc, orice sunet pe care îl aud, orice miros pe care îl adulmec, şi le păstrez pe toate înăuntrul meu. Aşa se întâmplă când eşti străin undeva; colecţionezi detalii de parcă ar fi nişte scoici pe un ţărm.

La cantină, mă aşez la coadă şi mă pomenesc stând în faţa unui cuplu de lesbiene. Una dintre femei e scundă şi are un păr morcoviu, ţepos. Cealaltă e destul de înaltă şi însărcinată în ultimele luni. Înaintăm încet, împingând tăvile centimetru cu centimetru. Când ajungem la vitrina cu deserturi, femeia scundă ciripeşte dintr-odată:

— Ah, te superi dacă luăm noi bucata aia, cum e singura rămasă?

Pe raftul din sticlă de sus, spre care arată femeia, e o singură bucată de prăjitură cu zmeură. Mă trag un pas înapoi.

— Deloc, luaţi-o.

— Mulţumesc, mulţumesc! Lui Shirley îi e o poftă grozavă de zmeură de azi-dimineaţă, spune femeia făcându-mi cu ochiul.

— O, zic. Aştepţi un copil, ce minunat!

— Da, răspunde Shirley mângâindu-se pe burtă. 1,85 m, campion la şah