— Cum?

— Tatăl, spune ea. L-am ales dintre mii de alţi donatori de la banca de spermă… O să fie un copil cu totul deosebit.

Planificarea asta meticuloasă în avans are ceva care mă înspăimântă. Probabil nu e deloc surprinzător că femeile caută donatori de spermă atletici, charismatici, bogaţi şi influenţi. Dar cum eu am crescut fără tată, mă întreb ce relevanţă are în fond chestia asta pentru un copil care nu-şi va cunoaşte niciodată tatăl biologic. Pe deasupra, lucrurile care ne lipsesc în viaţă – precum ochii albaştri, trupul musculos sau elocvenţa în conversaţie – ne-ar putea ajuta să ne dezvoltăm alte calităţi latente. Multe talente se nasc în umbră, din necesitate. Căutarea bebeluşilor perfecţi scapă din vedere rolul uimitor al ciudăţeniilor, coincidenţelor şi absenţelor în dezvoltarea noastră personală.

Seara mă întorc în cameră. Locul unde stau are cam 12 metri pătraţi. E dotat cu un blat de bucătărie minuscul şi un duş atât de strâmt, că nu te poţi spăla decât pe jumătate, în reprize.

Înaintea mea, aici a stat o pictoriţă indiană – pereţii miros încă a vopsele. Iar înaintea ei, o socioloagă din Zimbabwe. Camera asta a văzut zeci de femei din toate colţurile lumii. Artista indiană a lăsat în urmă pete de vopsea şi un sucitor cu model complicat. Studenta din Zimbabwe a lăsat pe perete o mască fioroasă, ce aruncă o umbră lungă şi subţire de abanos.

Eu ce-i voi lăsa bursierei de anul viitor? „Înaintea mea, aici a stat o scriitoare turcoaică”, o să spună ea. Nu găsesc nimic să-i las în afară de cuvinte. Poate îi las unul dintre cuvintele mele turceşti preferate, care există şi în engleză: kismet{18}.

Mă întind în pat. Singurătatea de care m-am bucurat atât după-amiază îmi întunecă acum dispoziţia. Ce caut aici, aşa de departe de Istanbul, de cei dragi, de locul în care sunt plasate romanele mele, de prietenii mei, de mama mea, de limba mea maternă? Mă arunc în ape necunoscute doar ca să văd dacă sunt în stare să înot?

Şi dacă nu sunt?

Îmi aduc aminte ce-mi spunea mama, că mă pricep prea bine să-mi petrec timpul singură. „De parcă n-ai avea nevoie de nimeni”, mi-a zis ea. „Dar ar trebui. Prea multă independenţă strică. Ar trebui să fii dependentă, măcar puţin de tot.”

Asemenea vorbe, venind din partea cuiva care a refuzat să se recăsătorească chiar şi cu preţul decăderii la statutul de „femeie fără protector masculin” în ochii societăţii, mă surprinsese. Dar acum mă trezesc gândindu-mă la sfatul ei într-o altă lumină.

Femeile de vârsta mea au soţi, copii şi coşuri de picnic. Nu sar în autobuze pe care scrie Peter Pan şi se duc să hoinărească prin Ţara de Nicăieri. Asta ar trebui să faci când ai puţin peste douăzeci de ani, când abia ai ieşit de pe băncile şcolii şi nu ţi-ai început încă „viaţa”. Nu la treizeci şi cinci. Ar fi trebuit să-mi pun ceva ordine şi stabilitate în viaţă până acum. Femeile de vârsta mea au o familie împreună cu care îşi mănâncă omleta dimineaţa şi ritualuri sociale pe care adoră să le repete. Eu sunt încă trasă încolo şi-ncoace de vânturi, ca un zmeu a cărui sfoară s-a rupt.

Membrele Corului Vocilor Discordante par încântate că se află aici, făcând ce poftesc. Domnişoara Cinica Doctă nu dă semne c-ar vrea să mai iasă vreodată din bibliotecă. Iar dacă are vreo clipă liberă, se duce la un seminar sau la o conferinţă. Mica Domnişoară Practică merge într-una la cursuri de informatică – Powerpoint, Excel, Linux. Ultima oară când am văzut-o, Doamna Derviş medita în acest loc unde natura e atât de fermecătoare. Cât despre Milady Cehoviana Ambiţioasă, stă tot timpul pe internet, scriind, înscriindu-se pentru una sau alta, făcându-şi de lucru.

Fiecare e în lumea ei. Dar unde-i Mama Budincă de Orez?

N-am mai văzut-o din avion. Poate că n-a ajuns în America. Poate că până la urmă n-a reuşit să treacă de controlul paşapoartelor. Sau poate că s-a pierdut pe undeva prin New York… Deodată mi se strânge inima. Oare poate cineva să piardă o latură a ei pe care nici măcar n-a cunoscut-o? Eu pot.

Aţipind, mă gândesc la Mama Budincă de Orez. Îmi doresc s-o fi cunoscut mai bine.

Normală pe dinafară

Courtney Love a spus odată: „Îmi place să mă port normal şi sănătos în cea mai mare parte a vieţii mele de zi cu zi – chiar dacă mintea mi-e chinuită de vizuini macabre de violenţă, teroare, sex şi moarte”. Totul e normal, atâta vreme cât părem aşa pe dinafară. Dar ce e într-adevăr normal? Şi ce femeie anume e normală? Care însuşiri feminine sunt naturale? Şi care sunt culturale? Sunt oare fetele predestinate genetic să fie mămoase, grijulii şi emotive sau familiile şi societăţile în care trăiesc le modelează după acest tipar? Sau, dacă nu, sunt însuşirile naturale şi cele culturale atât de strâns întreţesute, încât e imposibil să-ţi dai seama ce trăsături modelează pe cine?

Adjectivele au întotdeauna perechi. Pentru frumos, există undeva un urât. Poate că, pregătindu-se pentru Marele Potop, adjectivele, ca şi animalele, au urcat pe Arca lui Noe câte două. De aceea gândim prin prisma dualismului. Dacă există o definiţie consacrată a ceea ce constituie „feminitatea ideală”, asta se datorează unei definiţii similare adânc înrădăcinate a „masculinităţii ideale”. Ambele definiţii şi aşteptările care decurg din ele pot fi la fel de chinuitoare pentru femeile reale şi pentru bărbaţii reali.

Am crescut văzând două tipuri diferite de feminitate. Pe de o parte a fost mama mea – o turcoaică laică, bine educată, modernă, occidentalizată. Mereu raţională. Mereu la obiect. Pe de altă parte a fost bunica mea maternă, care a avut şi ea grijă de mine şi care era mai puţin educată, mai religioasă şi categoric mai puţin raţională. Era o femeie care citea în zaţ de cafea ca să vadă viitorul şi turna plumb topit în forme misterioase ca să alunge deochiul. Mulţi oameni veneau s-o vadă, oameni cu acnee severă pe faţă sau negi