pe mâini. Bunica rostea câteva cuvinte în arabă, după care lua un măr roşu şi înfigea în el atâţia spini de trandafiri câţi negi voia să scoată. Apoi trasa câte un cerc în jurul fiecărui spin cu cerneală neagră.

Unele dintre cele mai vii amintiri din copilăria mea sunt despre mere roşii, spini de trandafiri şi cercuri negre. Adevărul e că, dintre toţi oamenii care veneau la bunica să-şi rezolve problemele dermatologice, n-am văzut niciunul care să plece nefericit sau nevindecat. Am întrebat-o cum reuşea. Prin puterea rugăciunii? Mi-a răspuns în schimb: „Da, rugăciunea e de folos, dar fii atentă şi la puterea cercurilor”. De la ea am învăţat, printre altele, o lecţie crucială: dacă vrei să distrugi ceva, fie că e vorba de o pată, de acnee sau de sufletul unui om, tot ce trebuie să faci e să-l împrejmuieşti cu ziduri.

O să se usuce.

Sunt multe astfel de lecţii „iraţionale” din viaţa mea pe care le preţuiesc astăzi. Unui om care gândeşte după o logică strictă s-ar putea să i se pară absolut prosteşti, chiar nebuneşti. Societatea şi cultura ne învaţă ce anume e normal şi acceptabil. Leacurile bunicii mele erau „obişnuite” pentru mulţi oameni dintr-un cartier burghez al Ankarei de la începutul anilor ’70, deşi cuiva din Viena i s-ar fi părut grozav de bizare. Dar oamenii au de asemenea percepţii diferite asupra normalului şi anormalului. Mama n-a crezut niciodată în superstiţiile pe care bunica punea atâta preţ. „Cafeaua se bea, nu se citeşte”, spunea ea. Cât despre mine, credeam cu tărie că există un strop de magie în viaţă şi în dragoste şi că cineva care arată ca un prinţ chipeş la prima vedere se poate preschimba foarte uşor într-o broască slută.

După cum ştie orice romancier, când elaborăm o poveste nu vrem să fim constrânşi de limitele logicii. Chiar dimpotrivă, putem să ne aruncăm cu capul înainte în lacul fără fund al iraţionalităţii. Putem să scriem despre superstiţii, magie şi zâne. E loc pentru toate în literatură. Asta în ciuda faptului că în viaţa de zi cu zi ne conformăm unui set de reguli diferit, mişcându-ne într-o lume solidă şi raţională.

Vreme de multe secole, pe tot întinsul globului, fetele şi femeile au trebuit să se conformeze unui set de însuşiri, în timp ce bărbaţii şi băieţii corespundeau altuia. Dacă şi când trăsăturile unui individ includeau elemente aparţinând ambelor seturi, viaţa devenea mult mai complicată. Chiar şi astăzi, o femeie considerată prea „masculină” se poate confrunta cu un val de reacţii, la fel şi un bărbat socotit prea „efeminat”. Cu cât societatea e mai convenţională, cu atât e mai mică probabilitatea de-a se intersecta cele două seturi – cel puţin la exterior. Dar abordarea exclusivistă a relaţiilor de gen nu e în niciun caz specifică societăţilor tradiţionale.

Deşi se schimbă necontenit, aceasta este în esenţă universală. De la vechile mituri la romanele grafice moderne, de la folclor la reclame, această gândire dualistă a pătruns în multe sfere ale vieţii noastre.

 

 

 

 

Bărbat

Femeie

 

Masculin

Feminină

 

Îndrăzneţ

Modestă

 

Dominator

Supusă

 

Cultură

Natură

 

Zi

Noapte

 

Raţional

Sensibilă

 

Minte

Trup

 

Inteligibil

Emotivă

 

Vertical

Orizontal

 

Mobil

Statică

 

Poligam

Monogamă (sau cu mai mulţi parteneri)

 

Fapte

Vorbe

 

Obiectiv

Subiectivă

 

Logos

Patos

 

 

Foarte ciudat e că şi femeile s-au obişnuit să se definească în aceşti termeni. Relaţiile pe care le legăm unele cu altele, discuţiile pe care le purtăm între noi şi felul în care ne creştem fiicele sunt umbrite de dihotomia tiparelor de gen.

În ce măsură este feminitatea mea biologică şi în ce măsură este însuşită prin intermediul societăţii? Ce anume din dorinţa mea de-a deveni mamă este înnăscut şi ce anume este impus? E pură coincidenţă că am început să mă gândesc la copii după ce am împlinit treizeci şi cinci de ani? E din cauză că ceasul meu biologic s-a pornit să ticăie? Sau cronometrul social, care ne constrânge mereu pe noi, femeile, să ne comparăm una cu alta, se precipită tot înainte?

Când totul este atât de încărcat cultural, cum aş putea să ştiu ce e într-adevăr natural şi ce e indus de mediu?

 

Stând pe muchie

Zelda Sayre Fitzgerald s-a născut pe 24 iulie 1900, în Alabama. Era o fetiţă curajoasă şi zglobie, foarte iubită de mama ei, poate cu riscul de-a fi grozav de răsfăţată. Cât despre tatăl ei rece, care altminteri era un judecător formidabil, din partea lui se bucura de mult mai puţină afecţiune şi atenţie. Copilăria ei a pendulat între aceste două extreme emoţionale. O ilustrare vie a personalităţii ei este mica neplăcere pe care a provocat-o pe când era doar o copilă.

Într-o dimineaţă, poliţiştii de la secţia apropiată au fost informaţi prin telefon că o fetiţă mergea pe acoperişul unei case. Când au ajuns la adresa respectivă, au găsit-o pe micuţa Zelda stând pe acoperiş şi aşteptându-i. După îndelungi discuţii, au reuşit s-o dea jos. Adevărul din spatele poveştii a fost descoperit ceva mai târziu. Zelda însăşi chemase poliţia. Mai întâi telefonase, apoi se urcase pe acoperiş, se târâse chiar până pe margine şi se aşezase, aşteptând să fie salvată. Acesta a rămas, mai mult sau mai puţin, un modus vivendi al întregii sale vieţi. Chiar şi când a ajuns femeie în toată firea, a continuat să meargă până pe muchie şi apoi să privească liniştită panica pe care o stârnise.

 

Eseurile şi cărţile scrise despre Zelda Fitzgerald se învârt mereu în jurul următoarelor trei puncte:

 

1. A fost soţia şi marea iubire a lui F. Scott Fitzgerald.

2. A fost ea însăşi o artistă talentată.

3. A făcut o groază de terapie, a suferit de depresie şi s-a sfârşit din viaţă într-un ospiciu.

 

Zelda şi Scott Fitzgerald s-au întâlnit spre sfârşitul Marelui Război. Fiecare îşi amintea altfel prima lor întâlnire. Ea i s-a părut lui atrăgătoare şi inteligentă, însă l-a deranjat că flirta într-una cu alţi bărbaţi. Prima lui impresie despre ea a fost destul de tulbure.

Pe de altă parte, el i s-a părut ei charismatic şi talentat, cu o minte sclipitoare. Zelda era genul de femeie care trebuia să iubească mai întâi mintea unui bărbat ca să se poată îndrăgosti de el.

S-au căsătorit în aprilie 1920, purtaţi de valurile atracţiei şi pasiunii reciproce. Când a