fost întrebat de un jurnalist care era cea mai mare ambiţie a vieţii sale, Scott Fitzgerald a răspuns: să scrie cel mai bun roman care a existat vreodată şi să rămână veşnic îndrăgostit de scumpa lui soţie. Şi totuşi, s-au privit chiar de început ca potenţial rivali. Faptul că amândoi aveau tendinţa să-şi înece în băutură cea mai mică supărare n-a ajutat deloc căsnicia lor. Cu timpul, neînţelegerile dintre ei au devenit tot mai violente şi mai dureroase.

Alcool, ţigări, viaţă de noapte… Nu erau deloc străini de viaţa trăită la maximum. Dar probabil cea mai mare dependenţă a lor a fost dragostea pe care şi-o purtau. Zelda şi Scott s-au adorat, s-au luptat şi s-au distrus unul pe celălalt într-o relaţie ca un montagne-russe. Intuiau slăbiciunile celuilalt şi ştiau să se rănească unul pe altul. O clipă scoteau strigăte războinice, iar în următoarea săreau în maşină şi conduceau cu viteză nebunească pe şosele pline de curbe periculoase. Le plăcea să sfideze destinul. Fiind un cuplu creativ, faimos, îndrăzneţ şi înclinat spre autodistrugere, au devenit centrul atenţiei presei. Aşa cum e de aşteptat, nu tot ce s-a scris despre ei era adevărat. Circulau multe bârfe şi speculaţii şi puţini reporteri aveau timpul sau cheful să separe adevărul de minciună.

În anii următori, Scott Fitzgerald a devenit tot mai faimos, urcând rapid scara de sticlă a panteonului literar. Surprinzător e că personajele despre care scria şi temele pe care le aborda erau adesea inspirate de Zelda. Unele dintre personajele sale vorbeau exact ca ea. Oare Fitzgerald „fura” idei de la soţia lui? Oare şterpelea părţi din ce scria ea? Din când în când, Zelda spunea în batjocură că bucăţi din jurnalele pe care le ţinea acasă sfârşeau în romanele soţului ei – uneori paragrafe întregi. Într-o recenzie la Cei frumoşi şi blestemaţi, pe care a scris-o pentru New York Tribune, a făcut publică următoarea insinuare: „Mi se pare că pe una dintre pagini am recunoscut o bucată dintr-un vechi jurnal care a dispărut misterios la scurt timp după căsătorie şi fragmente de scrisori care, deşi modificate considerabil, îmi sună ciudat de familiar. De fapt, domnul Fitzgerald – parcă aşa îşi scrie numele – pare să creadă că plagiatul începe acasă”{19}.

Probabil că fiecare scriitor e un soi de hoţ de buzunare, furând inspiraţie din viaţa reală. Precum coţofenele care nu rezistă să n-o şteargă cu obiectele strălucitoare, autorii fâlfâie din aripi pe cerul fără margini, căutând subiecte despre care să scrie. Şi când găsesc unul, îl înhaţă. Oricum ai privi lucrurile, chestiunea proporţiei în care „patentul literar” îi aparţine Zeldei sau lui Scott Fitzgerald n-a fost rezolvată pe deplin nici în ziua de azi.

Faima şi recunoaşterea i-au adus prea puţină fericire lui Scott Fitzgerald. Înconjurat de femei care îl admirau, critici care îl lăudau şi reporteri care vedeau în fiecare mişcare a sa un material picant despre care să scrie, a început să bea zdravăn. Când nu se gândea la următorul roman, îşi zăvora mintea de lume; când nu scria, se îmbiba cu alcool, adormind uneori pe unde nimerea. Zelda era cel puţin la fel de nefericită ca el. Nu erau fericiţi împreună, dar nu puteau nici să se despartă şi să meargă fiecare pe drumul lui. Ca două zmeie ale căror sfori se încurcaseră, au continuat să se sucească şi să se răsucească unul în braţele celuilalt.

Prietenia care s-a înfiripat între Scott Fitzgerald şi Ernest Hemingway în această perioadă i-a năucit pe istoricii literari. Cei doi au fost nedespărţiţi o vreme – doi scriitori boemi care beau împreună până cădeau sub masă. Era genul de prietenie pe care Zelda nu o înghiţea. Îl găsea pe Hemingway prea macho, prea plin de sine. Credea că nu e o companie potrivită pentru soţul ei. Cu timpul, prietenia s-a destrămat.

Gelozia Zeldei era legendară. În accese după accese de invidie, îşi ardea hainele, îşi distrugea lucrurile şi chiar mediul înconjurător. Odată, la o petrecere şic aglomerată, şi-a scos bijuteriile pe care le purta şi le-a aruncat în apă clocotită, în încercarea de-a face „supă de bijuterii”. Era adesea orbită de furie. Într-o altă noapte, observând că soţul ei îi acorda o atenţie exagerată faimoasei Isadora Duncan, a făcut o scenă, aruncându-se pe o scară de marmură. Când au cules-o de pe jos, era plină de sânge.

Au avut o fiică pe care amândoi o iubeau mult – Scottie, care s-a născut în 1921 şi a fost dată în grija unei bone. Când era încă pe jumătate anesteziată, Zelda a murmurat: „Sper să fie frumoasă şi nebună – o mică nebună frumoasă”. Aceeaşi frază avea să fie reprodusă în Marele Gatsby, când Daisy vorbeşte despre fiica ei. Ca întotdeauna, viaţa era o sursă de inspiraţie pentru literatură.

După naşterea lui Scottie, Zelda a făcut trei avorturi. Oricât de mult ar fi iubit-o pe fiica ei, nu voia să mai aibă alţi copii, cel puţin nu atât de curând. Fetiţa nici nu le-a schimbat stilul de viaţă, nici nu le-a domolit certurile. În fazele mai târzii ale căsniciei lor, Zelda căuta mereu ceva de făcut care să nu se înscrie în sfera intereselor soţului ei. O vreme a luat lecţii de balet. Soţul ei îi dispreţuia pasiunea pentru balet, considerându-l pierdere de vreme. Până la urmă, baletul n-a fost în stare s-o facă pe Zelda fericită.{20}

Atunci a început să se simtă geloasă – nu pe vreo altă femeie, ci pe pasiunea soţului ei pentru scris. Încerca din ce în ce mai des să-l distragă în ceasurile când lucra la romanele sale. Pentru toată lumea, în afară de ei, era evident că nu mai puteau locui în aceeaşi casă. Scott Fitzgerald voia să-şi ţină soţia acasă. Se temea că, dacă ar ieşi singură, ar flirta sau chiar şi-ar găsi un amant – doar ca să se răzbune pe el, ca să-şi aline durerea din suflet.

Rumi asemuieşte mintea cu o casă de oaspeţi. În fiecare dimineaţă avem un vizitator nou şi neaşteptat, uneori sub chipul bucuriei, alteori sub cel al mâhnirii. Pentru Zelda Fitzgerald, casa de oaspeţi