În cele din urmă, în iunie 1930, după luni de zile în care a trecut printr-o cădere nervoasă, halucinaţii şi o tentativă de sinucidere, a fost diagnosticată cu schizofrenie şi dusă la spital. Şi-a petrecut ultimii optsprezece ani din viaţă sub îngrijire psihiatrică. O scrisoare pe care i-a trimis-o lui Scott la scurt timp după aceea spune multe nu numai despre starea ei psihologică din acea perioadă, ci şi despre stilul ei vioi şi impetuos: „Orice s-ar întâmpla, în adâncul sufletului ştiu bine că e un joc nelegiuit şi murdar: că dragostea e amară şi dragostea e totul, şi că restul e pentru cerşetorii sentimentali de pe faţa pământului…”{21}

Totuşi, şederea la clinică pare să-i fi impulsionat productivitatea. A scris neîntrerupt în perioada asta – jurnale, povestiri, scrisori. Nu numai că a pictat multe tablouri frumoase, dar a scris şi un roman semi-autobiografic, Save Me the Waltz. Cu cea mai mare sinceritate, a scris despre frumoasa sudistă iubitoare de distracţii, inventivă, dar şi muncitoare, care fusese pe vremuri, şi despre transformarea interioară care a venit odată cu căsătoria. A vorbit în amănunt despre cele două laturi contradictorii ale personalităţii sale: una independentă şi lipsită de griji, cealaltă însetată de iubire şi ocrotire.

De cum a terminat romanul, Zelda i l-a trimis editorului lui Scott. Soţul ei nu îl văzuse încă şi, când a aflat, s-a înfuriat rău. La vremea aceea lucra la Blândeţea nopţii. Pornind de la acelaşi material (povestea bolii mintale a Zeldei şi anii pe care îi petrecuseră la Paris şi pe Riviera), cele două cărţi se suprapuneau în mare măsură. S-a iscat o dispută aprinsă, cu repercusiuni conjugale şi artistice, la sfârşitul căreia Zelda a consimţit să-şi revizuiască manuscrisul. Când a apărut, cartea nu a fost bine primită de criticii literari, vânzându-se într-un număr restrâns de exemplare. Descurajată, Zelda n-a mai publicat niciun alt roman.

Soţul ei închiria case lângă diversele clinici în care era internată, ca să poată fi totuşi alături de ea în timp ce scria. Şi-au petrecut anii următori văzându-se doar în zilele de vizită, printre pastile, doctori şi tratamente. El a murit în 1940, în urma unui atac de cord. Opt ani mai târziu, un incendiu a izbucnit într-un spital de boli mintale din Asheville, North Carolina. Printre pacienţii care şi-au pierdut viaţa în incendiu s-a numărat şi Zelda Fitzgerald.

Faulkner spunea odată că necrologul unui scriitor ar trebui să fie simplu: „A scris cărţi şi apoi a murit”. Cum ar trebui să fie cel al unei scriitoare ca Zelda Fitzgerald: A trăit pe muchie de cuţit, a dansat până şi-a frânt inima, a pictat lumea în culori uluitoare, a crescut o fiică, a iubit cu mare pasiune, a scris povestiri şi apoi a murit.

Scott şi Zelda au lăsat în urmă o uriaşă întrebare fără răspuns: Dacă nu s-ar fi epuizat unul pe celălalt, ar fi trăit mai mult şi ar fi creat opere mai valoroase? Nu ştiu. Uneori am senzaţia că lucrurile ar fi stat cu totul altfel dacă şi-ar fi făcut unul altuia viaţa mai uşoară; alteori sunt încredinţată că lejeritatea vieţii de zi cu zi n-ar fi contat deloc. Rezultatul ar fi fost acelaşi.

Zelda Fitzgerald nu a fost o femeie „normală”, care s-a conformat rolurilor de gen convenţionale. Nu i-au plăcut niciodată nici modestia, nici pasivitatea. Dar dacă ar fi fost exact invers dacă ar fi fost în stare să ducă o viaţă mai aşezată şi mai liniştită, ar fi scris oare cărţi mai bune şi mai multe? Ar fi fost mai apreciată astăzi?

Scriind toate astea acum, presimt că lucrurile ar fi stat exact pe dos. Poate că tocmai datorită nesfârşitelor dispute, suişurilor şi coborâşurilor din viaţa lor, îndrăznelii de-a se abate atât de mult de la o căsnicie convenţională, Zelda şi Scott Fitzgerald au reuşit să scrie, să iubească şi să trăiască pe cât de bine le-a stat în puteri.

Copacul-Creier

Centrul de Studii Feministe de la Mount Holyoke e situat într-o clădire mare, cu două etaje, tipică pentru New England, unde ocup o cameră la parter, cu intrare separată. Etajul întâi găzduieşte birourile facultăţii şi alţi bursieri. Pereţii şi tavanele sunt atât de subţiri, încât le aud cu uşurinţă conversaţiile şi mai mult ca sigur că şi ei mă aud ţipând la cele patru Degeţici – ceea ce explică oarecum de ce unii dintre cei de la facultate mă privesc uneori cu îngrijorare.

Camera mea e legată de centru printr-o uşă atât de fragilă, că prima dată când gătesc conopidă în bucătăria mea, întregul departament duhneşte zile în şir. Mirosul trece prin uşa ca de carton şi intră în fiecare crăpătură şi în fiecare ungher. Încerc să gătesc lucruri simple, dar mai puţin mirositoare – întotdeauna cu acelaşi rezultat. Într-un loc unde toată lumea bea ceaiuri de plante organice, antioxidante, comercializate de mici producători, chiar şi aroma cafelei mele turceşti e prea de tot. Aşa că abandonez cu totul bucătăria şi rămân la fructe, sărăţele şi apă.

Seara, când toată lumea iese din clădire, eu rămân. Te cam trec fiorii când rămâi singur într-o casă aşa de mare, în care se face dintr-odată atât de linişte şi de întuneric. Noaptea, când încerc să dorm, mă simt cuprinsă de nelinişte.

Nu şi acum. Astă-noapte, din baia mea cât o coajă de nucă, în lucirea slabă ce pătrunde prin fereastra deschisă, privesc fulgii de nea care cad din cerul întunecat peste campusul din Mount Holyoke. Cu pătura ei de nea, lumea pare o altă planetă, iar eu stau aici, simţindu-mă mai calmă şi mai împăcată decât am fost vreodată în ultimele luni.

Baia s-ar putea să nu fie cel mai potrivit loc din care să admiri un peisaj atât de romantic, însă doar aici, în întreaga clădire, pot fuma o ţigară – fără altcineva prin preajmă şi, mai important decât toate, fără să declanşez alarma de incendiu. Feministele obsedate de sănătate şi fericire s-ar putea să-mi ierte conopida, totuşi nu cred că o să-mi ierte vreodată ţigările Marlboro Lights.

Dar