nevoia e mama invenţiei. La scurt timp după ce-am sosit aici, am instalat în baie o mică masă de călcat pe post de birou şi am închis capacul unei cutii de depozitare, făcând-o la fel de confortabilă ca un fotoliu după ce-am aruncat deasupra o pernuţă. Aici îmi scriu articolele şi povestirile. Mă încui înăuntru şi mănânc mere roşii la micul dejun, prânz şi cină, fumând după pofta inimii.

Aşadar, în noaptea asta cu ninsoare sunt din nou aici, uitându-mă pe fereastră în timp ce scriu, când un ţipăt ascuţit mă trezeşte din reverie.

— Ajutor! Ajutor! Un hoţ!

Sting ţigara, ies din baie şi mă uit la ceasul de lângă colţul patului. Arată 3:08. Apuc masca africană de pe perete şi mă năpustesc înainte, fără să mă gândesc ce fac. Nu c-aş avea stofă de eroină. Dacă sunt curajoasă în clipa asta e tocmai pentru că n-am idee ce se petrece. Pentru că n-am timp să mă opresc şi să mă simt înspăimântată.

— E un hoţ pe acoperiş! Ajutor!

Acum recunosc glasul. Cea care ţipă e Domnişoara Cinica Doctă. O găsesc cocoţată în vârful unei vaze, ca un piţigoi fără aripi, ascunzându-se printre crăciuniţe, albă la faţă ca o stafie.

— Ce e? De ce ţipi?

— Tocmai m-am întors de la bibliotecă. Mergeam singură prin întuneric şi am văzut-o! Cineva se plimbă pe acoperiş!

— Poate e una dintre celelalte Degeţici.

— Nu, nu se poate. Toate trei sunt aici, nu vezi?

Arunc o privire peste umăr. E adevărat. Sărind din pat, s-au aliniat toate în spatele meu – Doamna Derviş în cămaşa ei de noapte lungă, Milady Cehoviana Ambiţioasă în pijamalele ei de comando verde închis, Mica Domnişoară Practică în pantalonii ei de trening comozi. Ciulind urechile, ascultăm sunetele ciudate care se aud din altă parte a casei.

— Hei, haideţi să chemăm poliţia, spune Mica Domnişoară Practică.

De cum ne-am mutat aici, şi-a notat numerele de la poliţie, pompieri şi salvare pe o foaie de hârtie şi a lipit-o pe frigider.

— Stai, nu te grăbi. Lasă-mă să mă duc şi să arunc o privire, spune Doamna Derviş.

Însă Milady Cehoviana Ambiţioasă nu e de acord.

— Nici gând, eşti cel mai nepotrivit om din lume pentru aşa ceva.

— De ce? întreabă calm Doamna Derviş.

— Te ştiu eu. Pe oricine ai vedea pe acoperiş, o să spui: „Domnul trebuie să ne fi trimis hoţul ăsta din vreun motiv anume” şi până la urmă o să-l inviţi pe coţcar la cină! Eşti prea bună la suflet pentru treaba asta. Cel mai bine mă duc eu.

Are dreptate, trebuie să recunosc. Milady Cehoviana Ambiţioasă a fost întotdeauna cea mai curajoasă membră a Corului Vocilor Discordante. Dar de când a pus la cale lovitura de stat, vitejia i s-a triplat.

— Bine, atunci du-te tu, spun.

Pe deplin concentrată asupra misiunii sale, înhaţă o furculiţă de plastic pe post de armă şi se pierde în întuneric.

Nici n-a plecat bine Milady Cehoviana Ambiţioasă, că pe acoperiş se iscă o mare zarvă, sfâşiind tăcerea nopţii. Veveriţele care sălăşluiesc în copacii din jurul centrului îşi iţesc capetele din scorburi, încercând să-şi dea seama ce se petrece. Câteva sar jos şi se fac nevăzute.

Auzim vocea lui Milady Cehoviana Ambiţioasă frângându-se pe când ţipă la cineva. Teama perceptibilă din tonul său e înlocuită curând de furie şi aversiune. Oricine ar fi persoana asta, nu pare să se certe cu ea, nu pare să riposteze.

Zece minute mai târziu, Milady Cehoviana Ambiţioasă se întoarce jos şi, spumegând de furie, încearcă să înjunghie o mandarină cu furculiţa ei. Ne uităm toate cum furculiţa se rupe în două.

— Ce e? Ce s-a întâmplat? o întreb.

— Du-te şi vezi singură, spune ea. Apoi se întoarce spre uşă, strigând aproape printre dinţi: Vii sau nu?

Încet, timid, de parcă şi-ar dori să dispară în noaptea adâncă, o femeie cât degetul păşeşte înăuntru. O recunosc imediat. E Mama Budincă de Orez.

— Bună! spun ridicând-o şi aşezând-o în palmă.

— Vă cunoaşteţi? întreabă Milady Cehoviana Ambiţioasă.

— Păi, hmm… Ne-am… î-întâlnit odată, mă bâlbâi.

— A, da? Când, mă rog? întreabă Domnişoara Cinica Doctă încruntându-se. Şi cum se face că noi nu ştim nimic?

Hotărând că cea mai bună apărare e atacul, spun rapid:

— De fapt, eu ar trebui să pun întrebarea asta. De ce nu mi-aţi spus nimic despre Mama Budincă de Orez atâta timp?

Milady Cehoviana Ambiţioasă se gândeşte puţin.

— Ce crezi că s-ar fi întâmplat dacă ţi-am fi spus? La ce bun?

— Am dreptul să ştiu că există în mine o latură maternă, insist.

— Grozav, exact de asta aveam nevoie, spune Domnişoara Cinica Doctă bombănind în barbă. Am traversat un întreg ocean ca să scăpăm de domnişoara asta băgăcioasă. Vai, ne-a găsit şi aici!

Dintr-odată îmi trece prin minte un gând. Oare plecarea mea atât de precipitată din Istanbul are vreo legătură cu asta?

— Stai aşa, aşteaptă o clipă, zic. De-asta m-aţi târât tocmai până în America?

Domnişoara Cinica Doctă şi Milady Cehoviana Ambiţioasă îşi aruncă priviri vinovate.

— E timpul să avem o discuţie sinceră! Să dăm cărţile pe faţă! spune Mica Domnişoară Practică ridicând nonşalant din umeri.

— OK, ar fi mai bine, se învoieşte Milady Cehoviana Ambiţioasă. Se întoarce spre mine cu ochii scânteind de furie. Nu ştiu dacă îţi mai aminteşti, dar cu ceva vreme în urmă erai pe un vaporaş cu aburi şi lângă tine stătea o femeie grasă cu doi băieţi.

Sigur că-mi amintesc. Dau din cap.

— Ei, poate nu ţi-ai dat seama, dar ai fost adânc mişcată de întâlnirea cu femeia aia. Era tânără şi însărcinată cu al treilea copil. Când te-ai uitat la ea, ai regretat ocaziile pierdute. Aproape că ţi-ai dorit să fii ea. Dacă n-aş fi luat imediat măsuri şi nu te-aş fi pus să scrii Manifestul Fetei Singure, Doamne fereşte, te-ai fi lăsat prinsă în plasa visurilor tale de a deveni mamă.

— Deci am scris manifestul din cauza ta?

— Sigur că da, răspunde Milady Cehoviana Ambiţioasă plimbându-se încolo şi-ncoace. Am crezut că asta o să pună capăt întregii poveşti. Dar când a observat că urmăreai curioasă femeile gravide şi mamele tinere cu bebeluşi, Mama Budincă de Orez a hotărât că e timpul să iasă din ascunzătoare şi să se prezinte. Am încercat s-o convingem să renunţe, apoi am recurs la ameninţări. Însă a rămas neclintită. Avea de gând să pericliteze starea de lucruri de