dinainte, aşa că am preluat puterea. Te-am forţat să pleci din Istanbul, totuşi se pare că Domnişoara Pacoste ne-a urmărit până aici!

— Dar, dacă e o membră a Corului Vocilor Discordante, ar trebui să aibă şi ea un cuvânt de spus în toate problemele, îndrăznesc să sugerez.

— Nu, mulţumim. Nu putem lăsa să se întâmple aşa ceva, zice Domnişoara Cinica Doctă masându-şi tâmplele de parcă ar fi în pragul unei migrene.

— Nu suntem o democraţie, OK? Am fost întotdeauna o monarhie, iar acum suntem o dictatură militară, zbiară Milady Cehoviana Ambiţioasă. O scânteie îi licăreşte în ochi când se întoarce spre tovarăşa ei. Hai să ţinem o întâlnire de urgenţă.

Ca preşedinte ale comitetului executiv al înaltului Consiliu Militar, Milady Cehoviana Ambiţioasă şi Domnişoara Cinica Doctă se retrag într-un colţ, şuşotind pe un ton aprins. După o veşnicie, se întorc la noi, cu nişte paşi răsunând de hotărâre şi nişte feţe fioroase.

— Urmaţi-ne afară, spune Milady Cehoviana Ambiţioasă.

— Unde naiba mergem la ora asta?

— Mişcă! mă bruftuluieşte ea, apoi le strigă celorlalte: Mişcaţi-vă toate! Fuga marş!

La trei şi jumătate dimineaţa, sub privirile vigilente ale veveriţelor mai curajoase, mărşăluim în şir prin zăpadă. Cu dinţii clănţănind, cu vârfurile degetelor amorţite, trecem pe lângă bibliotecă şi pe lângă cămine.

— Cât de senin pare universul în noaptea asta, murmură Doamna Derviş trăgând adânc aer în piept.

Cum reuşeşte să găsească ceva pozitiv de spus chiar şi în cele mai stresante împrejurări e un mister pentru mine. O ridic şi o vâr sub pulover ca să nu răcească. Înaintăm în felul ăsta până ajungem sub un copac masiv.

— Ce-i asta? întreb.

Domnişoara Cinica Doctă îmi răspunde:

— Am descoperit copacul ăsta când am pus prima oară piciorul aici. În zilele însorite, e un loc perfect pentru citit. Aş fi preferat să ţi-l arăt la lumina zilei, dar trebuie s-o fac acum. Fii atentă la trunchiul copacului. Cu ce seamănă?

Ciudat, dar un buştean uriaş în formă de balon iese în afară din trunchiul gros al copacului. Arată ca o gigantică prună uscată sau ca o enormă nucă zbârcită cu circumvoluţii. Sau…

Domnişoara Cinica Doctă îmi aruncă o privire piezişă.

— Spune-mi, cu ce seamănă masa asta din depărtare?

— Păi, nu ştiu… Aproape că aduce cu… un creier… mă bâlbâi.

— Bingo! E un Copac-Creier, spune Domnişoara Cinica Doctă.

— Deci, în noaptea asta ne-am adunat toate sub Copacul-Creier, zice Milady Cehoviana Ambiţioasă lansându-se într-un discurs.

S-a căţărat pe o creangă, ţuguindu-şi buzele ca un dictator care evaluează inteligenţa oamenilor săi înainte de-a le tine o cuvântare.

— E un moment istoric, zbiară ea. A venit vremea să luăm o hotărâre o dată pentru totdeauna, spune îndreptând un deget acuzator spre Mama Budincă de Orez. Vrei să fii ca ea? O gospodină uitată de toată lumea? Sau vrei mai degrabă să-ţi trăieşti viaţa ca un creier arboricol maiestuos?

Nu-mi pot lua ochii de la copac. În bezna catifelată a nopţii, înconjurat de toată zăpada asta, are un aer înfricoşător şi impresionant.

— Te rog, nu le asculta, şopteşte Mama Budincă de Orez agăţându-se de picioarele mele.

Ochii îi înoată în lacrimi. E atât de fragilă. Ştiu atât de puţine despre ea. N-am văzut-o decât de două ori, pe când celelalte sunt alături de mine de ani întregi.

— Putem să facem o echipă grozavă împreună, spune Mama Budincă de Orez.

— Îmi pare rău, zic.

Un vânt puternic bate în rafale întretăiate, învârtejind fulgii de nea. Mă simt ca în peisajul din Doctor Jivago. Nu suntem în Rusia şi nu există nici cea mai mică posibilitate să izbucnească vreo revoluţie bolşevică în campusul ăsta, dar se pregătesc schimbări emoţionale profunde.

În cele din urmă, adunându-mi tot curajul, răspund:

— Dacă trebuie să fac o alegere, atunci aleg cu siguranţă Copacul-Creier.

— Dar mi-ai promis! izbucneşte Mama Budincă de Orez.

— Îmi pare rău, repet evitându-i privirea.

Milady Cehoviana Ambiţioasă sare jos de pe creanga ei şi Domnişoara Cinica Doctă zâmbeşte răutăcios, strigându-i:

— Bate palma!

Tovarăşe de nelegiuiri. Execută nişte figuri atât de complicate, împletindu-şi braţele şi degetele, că le privim toate cu teamă.

Când se termină spectacolul, Doamna Derviş oftează adânc, Mica Domnişoară Practică îşi scoate ochelarii şi îi şterge cu gesturi nervoase, Mama Budincă de Orez plânge pe tăcute.

— Acum trebuie să repeţi după mine, spune Milady Cehoviana Ambiţioasă. Am călătorit în lung şi-n lat…

Mă conformez. În campusul acoperit de zăpadă de la Mount Holyoke, sub Copacul-Creier care îţi taie respiraţia, îmi jur mie însămi:

— Am călătorit în lung şi-n lat şi am hotărât că scrisul e chiar centrul vieţii mele. În cele din urmă am ales între Trup şi Creier. De acum înainte vreau să fiu numai şi numai Creier. De acum înainte Trupul n-o să mai domnească asupra mea. Nu-mi doresc nici feminitate, nici treburi gospodăreşti, nici îndatoriri conjugale, nici instincte materne sau naşteri. Vreau să fiu scriitoare, asta e calea pe care îmi doresc s-o urmez.

Atunci îmi dau seama, printre multe alte lucruri, că acesta e un moment de cotitură în viaţa mea, unul neaşteptat. Virând rapid, nu ştiu ce mă aşteaptă după colţ.

— Fie ca Trupul să se năruie şi Creierul să scânteieze. Cerneala să curgă prin stiloul meu precum oceanele, ca să hrănească romanele ce vor creşte dinlăuntrul lui.

Repet jurământul de trei ori. Când termin, mă simt amorţită pe dinăuntru, ca anesteziată. Poate că e din cauza frigului. Sau poate că gravitatea cuvintelor abia rostite a început să-şi facă efectul.

 

Un mister numit creier

Nici nu trec două săptămâni, că trupul meu începe să dea semne de schimbare. Mai întâi părul, apoi pielea de pe faţă şi de pe mâini mi se usucă. Slăbesc. Abdomenul mi se aplatizează. Apoi, într-o zi, îmi dau seama că nu mai am menstruaţie. Nu mai sângerez în luna următoare, nici în cea de după ea. La început, nu dau nicio importanţă – de fapt, mă simt chiar uşurată c-am scăpat de femeia din mine. N-ar fi o eliberare să mă descotorosesc de feminitate şi de sexualitate şi să devin o minte umblătoare? Mă simt ca un om de ştiinţă nebun care face experimente cu tot soiul de substanţe necunoscute în laboratorul lui întunecos – doar că eu fac experimente pe mine. Nu că m-aş transforma într-un monstru umanoid verde şi mătăhălos. Dar mă transform într-o romancieră nesociabilă, asexuată şi introvertită,