La sfârşitul lunii martie, răsfoiesc revistele din sala de aşteptare a Centrului de Sănătate pentru Femei, aşteptându-l pe ginecologul blând şi deşirat care mi-a făcut tot felul de analize hormonale. În sfârşit, asistenta mă cheamă înăuntru.

— Iată un caz interesant, spune doctorul când intru în cabinet. Te simţi mai bine?

— La fel, răspund.

— Ei, ia să vedem ce avem aici… spune doctorul examinând rezultatele analizelor din spatele ochelarilor. Nivelele de hormoni par în regulă, la fel şi analizele de tiroidă.

— Eşti normală, anunţă asistenta de lângă el de parcă nu prea i-ar veni să creadă.

— Dar atunci de ce nu mai am menstruaţie?

— Date fiind rezultatele analizelor, nu mai rămâne decât un singur răspuns, spune doctorul. Creierul tău i-a transmis trupului comanda s-o stopeze.

— E posibil aşa ceva? întreb cu îndoială.

— O, da, e foarte posibil, răspunde doctorul îngustându-şi ochii de parcă ar încerca să privească în adâncul sufletului meu. Trebuie să discuţi problema cu creierul tău. Aş face-o eu, însă nu-i cunosc limba.

— Ne-ar lua ceva timp să învăţăm turceşte, spune asistenta făcându-i cu ochiul.

Chicotesc amândoi într-o sincronizare perfectă – aşa cum reuşesc numai oamenii care lucrează împreună de mulţi ani. Aştept să înceteze, neştiind ce să spun.

— Aş putea afla cu ce te ocupi?

— Sunt scriitoare.

— A, înţeleg, zice el cu un viu interes. Ce fel de cărţi scrii?

E o întrebare pe care aş prefera s-o evit. Nu prea ştiu cum să-mi clasific cărţile şi nici nu sunt sigură că vreau s-o fac. De fapt, asta se întâmplă să fie o întrebare spinoasă pentru aproape orice scriitor care nu se încadrează în genurile consacrate, precum „roman de dragoste” sau „roman poliţist”. Din fericire, doctorul e mai puţin interesat de răspunsul meu decât de ideea care tocmai i-a venit.

— Gândeşte-te la creierul tău ca la un roman poliţist captivant, plin de suspans, propune el.

— OK, zic.

Apoi coboară glasul, de parcă mi-ar dezvălui un secret îngrozitor.

— Creierul tău ţi-a răpit trupul…

— Chiar?

— Mda. Tot ce trebuie să faci acum e să-i spui să înceteze. Poţi s-o faci, crede-mă.

— Îmi cer scuze, mi se pare c-am pierdut firul. Creierul meu e un roman poliţist sau poliţistul însuşi sau răpitorul?

Se lasă pe spate şi scoate un oftat grozav de adânc. Atunci îmi dau seama că, oricât de drăguţ ar fi ca om, nu se pricepe la metafore. A încercat să lămurească lucrurile cu o figură de stil şi a sfârşit prin a le complica şi mai tare.

Nu mai consult alţi doctori. Nici nu spun nimănui despre diagnosticul ciudat pe care l-am primit. Dar merg regulat la Copacul-Creier, căutând o seninătate stoică pe care nu mi-o poate oferi. Mângâind bătrânele rădăcini viguroase ce răsar din pământ, cercetând frunzele de pe ramurile sale nesfârşite, îmi reînnoiesc jurământul şi-mi privesc zi de zi feminitatea cum piere.

În fiecare dimineaţă merg la bibliotecă împreună cu Domnişoara Cinica Doctă. Acum suntem prietene la cataramă. Totul decurge aşa cum au plănuit ea şi Milady Cehoviana Ambiţioasă. Citesc mereu, studiez mereu. În multe nopţi mă prind zorii aplecată peste cărţi într-o zonă flancată de două colecţii: filosofie politică engleză şi literatură rusă. Când îmi cad pleoapele, trag un pui de somn pe canapeaua de piele maro aşezată între cele două şiruri lungi de rafturi.

În timpul liber mă duc la tot felul de dezbateri, un loc ca ăsta nu duce lipsă de aşa ceva: „Condiţia femeilor în Lumea a Treia”, „Feminismul şi cultura hip-hop”, „Personaje feminine în Walt Disney: Mickey Mouse o oprimă pe Minnie?” şi aşa mai departe. Nu scap niciuna.

Serile, mă aşez la calculator şi scriu însemnări şi observaţii în jurnal până târziu în noapte. Nu mai socializez, nu mă mai duc la petreceri şi evit prânzurile în pungi maro de hârtie, oricât de tare m-ar ispiti. Nu las nimic în afară de scris şi cărţi să pătrundă în viaţa mea.

Mama Budincă de Orez mă priveşte de la distanţă, neputându-şi ascunde jignirea din ochi. De câte ori încerc să intru în vorbă cu ea, întoarce capul şi se uită în gol, la fel de neclintită ca o statuie de marmură. Noaptea o aud uneori plângând în pat.

Într-o zi, un ziar turcesc important îmi ia un interviu despre viaţa mea în America. Vorbesc cu ziaristul la telefon vreo patruzeci de minute. Tocmai când suntem pe cale să încheiem, mă întreabă despre căsătorie şi copii.

Îi mărturisesc că în clipa asta sunt foarte departe de amândouă. E o mare responsabilitate să aduci pe lume copii în zilele noastre, spun. Dar când voi fi destul de bătrână, adică după ce voi scrie multe-multe romane, m-aş putea vedea devenind mamă adoptivă sau crescând copiii altcuiva, dând o mână de ajutor la educaţia lor şi aşa mai departe.

În weekend, când apare interviul, titlul e cât se poate de bătător la ochi: „Abia aştept să devin mamă vitregă!”.

Alături de marea revelaţie se află o fotografie cu mine în Istanbul, în faţa palatului Topkapi. Sunt îmbrăcată în negru din cap până-n picioare, cu părul zburlit ca un cuib de pasăre din cauza vântului puternic, cu o expresie serioasă întipărită pe chip. Când imaginea mea e alăturată cuvintelor, arăt ca un păianjen negru gata să sară pe orice bărbat divorţat cu copii.

Hotărăsc să nu mai dau interviuri o vreme.

Tot cam atunci, de parcă o muză mi-ar fi picat în cap din cer, încep să scriu un nou roman. Se numeşte Sfântul nebuniilor incipiente. Povestea e un amestec de tristeţe învăluită în umor şi umor învăluit în tristeţe. E despre un grup de străini din Statele Unite, care provin din medii culturale foarte diferite şi care se luptă, nu întotdeauna cu succes, cu un necontenit sentiment de înstrăinare. Scriu despre insideri şi outsideri, despre apartenenţă şi non-apartenenţă, despre cum e să te simţi ca un copac răsturnat, cu rădăcinile înfipte în văzduh.

PARTEA A PATRANiciodată să nu spui niciodată

Dulce iubire

O femeie de serviciu mexicană, mărunţică şi durdulie, pe care o cheamă Rosario, dă cu aspiratorul în fiecare dimineaţă la şapte prin aripa de nord-vest a bibliotecii, unde lucrez de obicei toată noaptea. Ştiu o boabă de spaniolă, deşi vorbesc stâlcit. Lui Rosario