îi place grozav să-mi audă pronunţia caraghioasă şi să-mi corecteze greşelile. Pe deasupra, mă învaţă în fiecare zi cuvinte noi, roşind şi chicotind când le repet, fiindcă unele sunt cam deocheate.

Când adorm pe canapeaua de piele, la doar câţiva paşi de colecţia John Stuart Mill, Rosario e cea care mă trezeşte. Mi-aduce cafea atât de tare şi de neagră, încât inima îmi bate nebuneşte vreo trei minute după ce iau prima gură. Totuşi nu-i spun niciodată să o facă mai slabă. Cred că-mi place de ea.

— De ce munceşti aşa mult? mă întreabă într-o zi, arătând spre laptopul meu şi spre un teanc de cărţi.

— Şi tu munceşti mult, îi răspund arătând spre aspiratorul ei şi spre cârpa de şters praful.

Încuviinţează din cap. Ştie că am dreptate. Apoi îşi scoate lanţul de la gât şi mi-l arată. Pe pandantivul de argint sunt patru inele. Când o întreb ce semnificaţie au, spune zâmbind cu gura până la urechi:

— Fiecare inel e pentru câte un copil.

E mama a patru copii. De-asta munceşte aşa mult. Vrea ca ei să aibă o viaţă mai bună decât a avut ea.

— Dar soţul tău? întreb. Tu marido?

— Marido… pfui! zice ea, de parcă ar vorbi despre praf de puşcă.

Nu reuşesc să mă prind dacă a murit sau a fugit cu alta sau n-a existat niciodată. Fără să ia seama la nedumerirea mea, Rosario zâmbeşte din nou şi mă înghionteşte cu cotul.

— Copiii sunt o binecuvântare, zice.

— Mă bucur pentru tine.

Mă bate pe umăr atât de deschis şi de prietenos, că mai beau două ceşti de cafea cu ea, deşi inima mi-o ia la goană.

— Eşti fată bună, îmi spune.

— Da, pe alocuri, răspund gândindu-mă la Degeţicile mele.

Vorbele mele i se par caraghioase şi râde cu poftă, mai că-şi pierde echilibrul. Când reuşeşte să se calmeze, spune:

— Când termini cartea, nu-i nevoie s-o trimiţi unui editor. Există o cale mai uşoară.

— Chiar? întreb trăgându-mă mai aproape de ea.

— Mhî, spune dând din cap. Trimite-i-o lui Oprah. Dacă îşi pune ştampila pe ea, n-o să mai fii silită să munceşti aşa mult.

— Cărţile se ştampilează în America? întreb.

— Si, claro, mujer!

Dă ochii peste cap ca pentru a adăuga: „Nici nu ştii cât de ţicniţi sunt americanii ăştia”.

Îi mulţumesc pentru sfat. Apoi mă întorc la romanul meu, iar ea se întoarce la treburile sale, cu mersul ei încet, trăgând aspiratorul după ea şi împingând o găleată cu detergenţi şi săpunuri. Dispare pe culoarele cu cărţi cartonate. Pfui!

 

În vară fac o scurtă vizită la Istanbul. Mă aflu aici ca să recuperez câteva fărâme din vechiul meu apartament, să-mi văd prietenii şi mama, să ţin câteva sesiuni de lectură şi autografe în oraş şi să închei un contract cu editorul meu turc pentru romanul Sfântul nebuniilor incipiente, pe care tocmai l-am terminat. Apoi, peste zece zile mă voi întoarce în State.

Însă viaţa e un copil năzdrăvan, care ni se furişează în spate pe când ne facem planuri, strâmbându-se la noi.

În prima mea seară la Istanbul, prietenii mă invită să bem ceva la Yakup, o tavernă vestită pe care jurnaliştii, pictorii şi scriitorii o frecventează de multă vreme. Ameţită de schimbarea de fus orar şi cam ţâfnoasă, accept totuşi să mă întâlnesc cu ei.

Când intru în local, mă întâmpină zgomotul râsetelor şi sporovăielilor şi un nor gros de fum. Ori există un horn înăuntrul tavernei, ori fiecare petrecăreţ pufăie din cel puţin două havane deodată. E o schimbare de peisaj radicală după viaţa mea sterilă de la Mount Holyoke.

Mă îndrept spre masa prietenilor mei, unde cunosc pe toată lumea în afară de un tânăr cu păr negru cârlionţat şi gropiţe în obraji care stă într-un capăt. Se prezintă drept Eyup. Nu-mi trece prin minte că se întâmplă să fie chiar numele profetului Iov, pe care l-am criticat nu de puţine ori în trecut. Încă o dată în viaţă, îngerii mă arată cu degetele lor albe ca laptele, chicotind între ei. Încă o dată nu reuşesc să prevăd ironia.

Îl privesc toată seara, precaută la început, apoi cu o curiozitate crescândă. Cu cât îl ascult mai mult, cu atât sunt mai convinsă că întruchipează tot ce am exclus şi am izgonit din viaţa mea. Răbdare pură, echilibru pur, raţiune pură, linişte pură, armonie pură. E un pescar înnăscut.

Nici măcar nu cred că-mi place. Pur şi simplu mă îndrăgostesc până peste cap de el într-o clipită. Totuşi sunt hotărâtă să nu las pe nimeni de la masă, mai ales pe el, să-şi dea seama de asta. Ca să-mi ascund sentimentele, trec în cealaltă extremă, provocându-l într-una şi încruntându-mă la fiecare comentariu de-al lui.

Câteva ceasuri mai târziu, cum se întâmplă întotdeauna în Istanbul când un grup de femei şi bărbaţi dau pe gât mai mult de o carafă de vin şi de două ori mai mult raki, oamenii încep să vorbească despre chestiuni amoroase. Cineva propune să cităm pe rând cele mai bune maxime despre iubire pe care le ştim.

Una dintre prietenele mele se oferă să înceapă.

— Asta e din Shakespeare, spune un pic mândră. „Pe toţi iubeşte-i, în puţini te-ncrede.”{22}

Citatul e bine primit. Toată lumea ciocneşte.

— Asta e din Albert Einstein, zice altcineva. „Gravitaţia nu e răspunzătoare când cineva ne cade cu tronc.”

Ciocnim din nou.

Cu ochii scânteind, Eyup intră în joc după câteva runde.

— Asta e din Mark Twain, spune. „Dacă vrei să pescuieşti iubire, pune-ţi drept momeală inima, nu creierul.”

Toţi aplaudă. Eu mă încrunt. Totuşi ciocnesc laolaltă cu ceilalţi.

Zece minute mai târziu, toată lumea de la masă se uită la mine, aşteptând să-mi rostesc citatul. Am băut deja mai mult decât de obicei şi mi se învârte capul. Pun paharul jos cu o siguranţă pe care n-o simt şi ceva mai brutal decât aveam de gând. Apoi zic fluturându-mi degetul prin aer:

— „Ai fost vreodată îndrăgostit? Groaznic, nu-i aşa? Te face să te simţi vulnerabil. Dragostea îţi desface pieptul şi-ţi deschide inima, iar asta înseamnă că cineva poate să pătrundă înăuntrul tău şi să te dea peste cap. Ce prostie!”

O clipă de tăcere uluită. Nimeni nu scoate un cuvânt. Câţiva tuşesc de parcă li s-ar fi înţepenit ceva în gâtlej, alţii se silesc să zâmbească politicos, însă nimeni nu