— Asta e din Neil Gaiman, spun în chip de explicaţie.

Din nou tăcere.

— Sandman… Pulbere de stele… Cartea cimitirului…, adaug rapid. Neil Gaiman, îl ştiţi doar.

Mă las pe spate în scaun, trag adânc aer în piept şi închei citatul:

— „Îţi forjezi o întreagă armură, pentru ca nimic să nu te poată răni, după care un prost deloc mai breaz decât ceilalţi proşti nimereşte în prostia ta de viaţă… Ce prostie!”

Toţi se uită la mine cu un soi de dispreţ întipărit pe feţe. Le-am stricat distracţia şi le-am schimbat dispoziţia de la o veselie cherchelită la o seriozitate mohorâtă. Putem să ne întoarcem oricând la citate despre iubire optimiste, dar nu va mai fi la fel. Toţi cei de la masă par uşor derutaţi şi supăraţi – în afară de un singur om, care mă priveşte cu un zâmbet nespus de cald şi îmi face cu ochiul de parcă am împărtăşi un secret.

Doamna Ceapă

În vis, mă plimb printr-o grădină întinsă şi bogată. Sunt înconjurată de cele mai felurite flori, plante şi animale, dar ştiu că nu mă aflu aici pentru ele. Merg mai departe, cu un baston în mână, până când ajung la un copac uriaş. Trunchiul îi e făcut din cristal şi ramuri de argint înfrunzite se ivesc din el ca nişte podoabe de Crăciun. Veveriţe ronţăie nuci în fiecare scorbură. Iar una dintre scorburi seamănă cu o gură cavernoasă.

— Eşti atât de frumos, spun plăcut surprinsă. Credeam că e iarnă. Cum de-ai reuşit să-ţi păstrezi toate frunzele?

— Iarna s-a sfârşit deja, îmi răspunde Copacul-Creier. Poţi să mă laşi în pace.

— Dar am făcut un jurământ, îţi aminteşti? Am făgăduit să-mi las trupul să se veştejească şi să ajut creierul să înflorească. Dacă nu-mi ţin jurământul, Dumnezeu o să se supere.

— Ba nu, spune Copacul-Creier. Nu-L cunoşti.

— Dar tu? L-ai văzut? întreb. Cum arată?

Însă copacul nu-mi ia în seamă întrebările, zicând:

— Totul se sfârşeşte. Aşa s-a întâmplat şi cu jurământul tău. Până şi eu o să pier curând.

Parcă drept răspuns la ultimele sale cuvinte, vântul se înteţeşte şi loveşte cu pumni nevăzuţi Copacul-Creier. Abia atunci îmi dau seama că ramurile lui sunt făcute din cea mai subţire sticlă. Sub ochii mei, se sparg în sute de cioburi micuţe.

— Nu doare, nu-ţi fie teamă! ţipă Copacul-Creier ca să acopere zgomotul.

Atentă să nu mă tai în cioburile de sticlă ce acoperă pământul, păşesc peste ele şi plâng, deşi ştiu că nu sunt tristă. Pur şi simplu nu mă pot abţine. În starea asta, mă îndepărtez de Copacul-Creier.

Când mă întorc să-l privesc încă o dată, observ uimită că uriaşul copac s-a micşorat până la dimensiunile unui bonsai.

Asta visez în prima noapte petrecută cu Eyup.

După ce Copacul-Creier mă eliberează de jurământ, trupul meu şi cu mine începem să ne împăcăm din nou. Simt iar o schimbare rapidă înăuntrul meu – de data asta în sens invers. Pielea mi se face mai catifelată, părul mai strălucitor. Acum, că sunt îndrăgostită, hotărăsc să-mi tratez trupul cât de bine mă pricep. Încep să frecventez buticul The Body Shop, cumpărând creme, pudre şi loţiuni pe care nu le-am mai folosit niciodată.

Apoi, într-o după-amiază, tocmai când aranjez produsele pe care le-am cumpărat pe un raft din baia lui Eyup, observ că se mişcă ceva pe-acolo. Simţind că o privesc, se ascunde iute în spatele unei cutii cu cremă de faţă. Uluită, dau cutia la o parte.

N-are decât vreo 15 centimetri şi nu cântăreşte mai mult de 600 de grame, e o Degeţică – deşi nu seamănă cu niciuna dintre celelalte. Părul ei blond ca mierea e desfăcut şi i se revarsă în valuri până la brâu. Şi-a desenat o aluniţă deasupra gurii şi s-a dat cu un ruj roşu atât de ţipător, încât îmi aminteşte de un lampion chinezesc în flăcări. Braţele îi sunt acoperite până la coate de nişte mănuşi negre mulate. Poartă inele de diferite culori pe degetele înmănuşate şi e îndesată într-o rochie de seară stacojie. Sânii stau să i se reverse din decolteul adânc şi piciorul drept îi e dezgolit – până aproape de şold – de şliţul rochiei. Poartă pantofi cu toc cui ascuţiţi şi atât de înalţi, încât mă întreb cum reuşeşte să meargă cu ei.

Fără a mă învrednici măcar cu o privire, scoate un portţigaret. Cu o plictiseală studiată, îndeasă o ţigară în vârf. Apoi, fluturându-şi genele rimelate, se întoarce spre mine.

— Ai un foc, scumpo? întreabă.

Îmi îngheaţă sângele în vine. Cine e femeia asta?

— Nu, nu am, zic, hotărâtă să nu vorbesc prea mult cu ea.

— E în regulă, scumpo, spune. Mersi oricum.

Deschizându-şi poşeta, care arată ca o cutiuţă pentru pastile sidefată, scoate o brichetă şi se apucă să-şi aprindă ţigara. Apoi, ţuguindu-şi buzele, începe să facă rotocoale de fum perfecte şi le trimite unul după altul spre mine.

Cu gura căscată, privesc creatura asta ciudată.

— Nu mă recunoşti, aşa-i? zice cu o voce pe jumătate catifelată, pe jumătate ştrengărească, exact ca Rita Hayworth în Gilda. Mi se pare foarte firesc. Când m-ai recunoscut vreodată?

Se apleacă în faţă, expunându-şi decolteul. Stânjenită, îmi feresc privirea. Femeia asta n-are pic de ruşine?

— Dar, scumpo, nu sunt o străină. Sunt tu. Sunt o membră a Corului Vocilor Discordante. Ţi-ai exprimat dorinţa de-a face pace cu trupul tău şi am luat-o bucuroasă ca pe-o invitaţie. Aşa că, iată-mă.

— Cine eşti, mai exact?

E tot ce-mi trece prin minte.

— Mă cheamă Blue Belle Bovary.

— E un nume aşa de… zic căutând un cuvânt care să n-o jignească.

— Poetic? sugerează ea.

— Păi, mda. E… cum să spun… aliterant, mă bâlbâi.

— Mersi, scumpo, zice făcându-mi cu ochiul. Numele meu e un tribut adus Emmei Bovary, femeia care a făcut tot ce i-a stat în puteri ca să scape de banalitatea şi monotonia vieţii provinciale.

— Corect… însă, după cum poate ştii deja, e şi un personaj destul de problematic. Mă rog, asta dacă consideri că să-ti înşeli soţul, să te încurci în minciuni şi să mori în chinuri cumplite luând arsenic e o problemă.

— Nu te teme, spune ea. Mai bine să trăieşti cu pasiune decât să mori de plictiseală.

Deschide din nou poşeta, scoate o pudrieră şi îşi pudrează cu îndemânare vârful nasului. Apoi îmi aruncă o privire pătrunzătoare.

— Îmi place să