Simt că îmi ia foc faţa.

— Vrei să-ncetezi să-mi mai spui „scumpo”? zic cu glas tremurător. Nu am şi nu se poate să am o voce interioară ca tine. Trebuie să fie o greşeală.

— Of, iar faci chestia asta! Vrei să mă arunci din nou în hăul negru al uitării, spune trăgând din ţigară. Te sperii de moarte, aşa-i?

— De ce să mă sperii? întreb.

— Atunci de ce pozezi tot timpul aşa în fotografii? În toate interviurile pe care le dai, ai un aer prudent şi serios. Cu faţa crispată şi o privire visătoare şi absentă. Poza scriitoarei meditative. Bârr!

— Hei, stai puţin! zic.

Deşi, chiar în timp ce încerc să protestez, îmi amintesc de un studiu profesionist făcut de Erica Jong. Ea susţinea că în zilele noastre unei scriitoare nu îi este prea greu să-şi încheie sau să-şi publice romanele. Adevărata dificultate e să fim luate în serios. Jong credea că atitudinea părtinitoare faţă de scriitoare devine chiar mai vizibilă în recenziile literare. „N-am văzut niciodată o recenzie la cartea vreunei scriitoare, în care sexul ei să nu fie menţionat.” Ştiam că e perfect adevărat. În Turcia, o scriitoare poate să publice câte romane pofteşte, însă ca femeie trebuie să ducă întotdeauna o luptă lungă şi să facă mult mai multe eforturi pentru a fi luată în serios de protipendada literară conservatoare.

— De ce să nu te dai cu rujuri stacojii ca focul, să nu porţi rochii înflorate şi să nu-ţi arăţi nurii? Ţi s-ar prăbuşi cariera literară? Ai fi mai puţin femeie de litere? Te îngrozeşte gândul de-a fi o Femeie-Trup. Spune-mi de ce ţi-e aşa de frică de mine, scumpo?

Rămân fără cuvinte.

— Spre deosebire de tine, mă dau în vânt după tot ce-i trupesc şi senzual. Ador dulcile plăceri dăruite nouă, muritoarelor de rând. La urma urmei, sunt Scorpion. Hedonismul e mottoul vieţii mele. Mă bucur de feminitatea mea, se laudă ea mai departe. Dar din cauza Degeţicilor alea necioplite, am fost cenzurată, redusă la tăcere, suprimată!

Mă inundă un val de panică pură şi încep să transpir.

— Sigur că transpiri, spune ea înclinând capul într-o parte. Fiindcă te îmbraci întotdeauna ca Doamna Ceapă, strat după strat de haine. Dacă ai purta ceva mai lejer şi mai scurt, te-ai simţi mult mai bine.

Să aibă oare dreptate? mă întreb. Poate că m-am transformat într-adevăr în Doamna Ceapă. O femeie care se fereşte să atragă atenţia asupra Trupului ei fiindcă vrea să fie reprezentată de Creierul ei şi care se îmbracă în straturi când iese în lume. Mă ascund mereu în spatele hainelor, folosindu-le ca pe-o armură. Şi de câte ori pozez pentru vreun interviu, am grijă să nu zâmbesc prea mult, ca să nu fiu considerată superficială într-un mediu dominat de bărbaţi. Mă strădui să par al naibii de serioasă şi adesea mai în vârstă decât sunt.

— Acum, romanele alea ale tale… mormăie Blue Belle Bovary, dându-se cu o cremă de mâini cu papaia – ca o odaliscă dintr-un tablou oriental.

— Ce-i cu romanele mele?

— O, nimic, doar că uneori am senzaţia că voi, scriitoarele, nu sunteţi în stare să scrieţi despre sexualitate la fel de liber ca scriitorii. Scenele voastre de sex sunt întotdeauna scurte, aproape inexistente. Ştii cum, în filmele vechi, când un cuplu era pe punctul de-a face dragoste, imaginea camerei aluneca într-o parte? Ei, exact aşa scrieţi voi, scriitoarele, despre sexualitate. Vă alunecă stilourile de pe pagină când daţi peste o scenă de sex!

— Nu-i adevărat, protestez. Sunt o grămadă de scriitoare care scriu din belşug despre erotism şi sexualitate!

— Da, scumpo, însă eu nu vorbesc despre romane de dragoste sau erotice, replică ea. Numai fiindcă am spus că-mi plac satinul şi plăcerea nu înseamnă că sunt o ignorantă. Evident, îmi dau seama că majoritatea scriitoarelor care abordează genurile astea sunt femei. Dar nu asta-i problema. Nu vorbesc despre genul ăla de cărţi.

Ridicându-se în picioare, îşi dă părul la o parte cu o mişcare scurtă din cap.

— Eu vorbesc aici despre literatura înaltă. Fără supărare, scumpo, dar numărul romancierelor care sunt în stare să scrie deschis despre sexualitate e aproape egal cu zero.

— Trebuie să existe o cale, spun, nefiind încă pe deplin convinsă.

— O, există, zice cu un zâmbet diabolic. Romancierele sunt în stare să scrie liber despre sex doar în trei situaţii.

— Care sunt alea?

— Prima e lesbianismul. Dacă scriitoarea e lesbiană şi o recunoaşte deschis, n-are de ce să se teamă, aşa-i? Scriitoarele lesbiene tind să scrie mai bine despre trup decât voi toate la un loc.

În timp ce Blue Belle Bovary îşi continuă monologul, mă trezesc tot mai fascinată de vocea ei catifelată şi de gesturile ei exagerate. E prea târziu să mă mai întreb încotro se îndreaptă discuţia asta. În schimb, o iscodesc:

— Şi de ce crezi că e aşa?

— Probabil fiindcă, de vreme ce sunt deja stigmatizate, pot să vorbească despre subiecte sensibile fără să se teamă de stigmatizare. Asta le face mai interesante şi mai sincere.

Ştiu un bun exemplu în sensul ăsta. Romanul inovator al scriitoarei americane Rita Mae Brown, Ruby fruit Jungle, apărut în anii ’70, a pus sub semnul întrebării abordarea societăţii dominante nu numai în legătură cu sexul şi sexualitatea, ci şi cu lesbianismul. Un alt exemplu este romanul Din vârful degetelor, de Sarah Waters, care îşi numeşte cărţile „hârjoneli lesbo-istorice”.

— A doua situaţie, scumpo, e vârsta. Când eşti o scriitoare în etate în ochii societăţii, eşti liberă să scrii despre sex oricât doreşti. Femeile în vârstă sunt socotite a fi deasupra naturii. Pot vorbi despre sexualitate după pofta inimii, fiindcă aceasta va fi numită înţelepciune.

Îmi vine în minte Alexandra Kollontai – o revoluţionară rusă, teoreticiană a societăţii şi scriitoare. Deşi a scris cu pasiune toată viaţa, criticând valorile morale burgheze, ridicând în slăvi dragostea şi sexualitatea ca forţe pozitive ale vieţii, la bătrâneţe s-a exprimat mult mai liber în privinţa acestor subiecte. Kollontai a pledat pentru emanciparea economică, socială şi sexuală a femeilor – vederi care nu au făcut-o prea populară în rândul elitei conducătoare. Şi-a dezvoltat teoria asupra iubirii neposesive şi sexualităţii în romanul Red