Într-un eseu fermecător de onest şi captivant din The New York Times, Barbara Kingsolver spune că obişnuia să scrie cele mai scurte scene de sex din toate timpurile – de cele mai multe ori sub forma unor puncte de suspensie. Totuşi, după ce-a făcut doi copii şi a ajuns la vârsta de patruzeci de ani, a îndrăznit să scrie un roman „impudic”, eliberându-se.

— Şi a treia situaţie? întreb.

— Sau trebuie să ai mare curaj – să fii gata să devii ţinta bârfelor întregului oraş, să le dai apă la moară clevetitorilor. Trebuie să fii destul de neruşinată ca să nu-ţi pese ce-o să creadă oamenii despre tine când îţi citesc pasajele despre sex.

Mă gândesc la ce-a făcut Erica Jong în Teama de zbor. Odată i-a spus unui ziarist că a acceptat teama ca pe o parte inseparabilă a vieţii, mai ales teama de schimbare. Dar această acceptare n-a făcut-o să dea înapoi: „Am mers mai departe, cu toate bătăile nebuneşti ale inimii, care-mi spuneau: Întoarce-te”.

Blue Belle Bovary se opreşte, în caz că aş avea ceva de adăugat, dar când vede că n-am, continuă cu aceeaşi fervoare.

— Cât despre tine, îmi pare rău să spun că nu te încadrezi în niciuna dintre cele trei situaţii. Serios, scumpo, eşti într-o mare încurcătură. Nu scrii niciodată deschis despre trup. Bineînţeles, eu duc greul de fapt. Întreaga mea existenţă e cenzurată!

S-ar putea să aibă dreptate pe undeva. Totuşi mai e un lucru pe care nu-l recunoaşte. Nu numai eu sau noi, scriitoarele, ne ferim, pentru a ne apăra, să zugrăvim scene de sexualitate explicită în cărţile noastre. Acelaşi lucru e valabil şi pentru femeile din mediul academic, reportere, politiciene şi pentru femeile care se învârt în lumea afacerilor. Suntem puţin desexualizate, puţin defeminizate. Nu ne putem simţi bine în trupurile noastre într-o societate atât de înverşunată împotriva femeilor. Pentru a fi un „creier” în sfera publică, ne controlăm „trupurile”.

Îmi amintesc de Halide Edip Adivar – feministă otomană, activistă politică şi romancieră, o divă a literaturii turce. Deşi credea cu înfocare în egalitatea de gen şi lupta pentru îmbunătăţirea vieţii femeilor, Adivar a reiterat adesea în romanele sale dihotomia femeia bună/ femeia rea, desexualizând-o pe prima. Personajele ei feminine erau inteligente, voluntare şi atât de pudice, încât nu se dezbrăcau nici măcar în faţa soţilor. Rabia – protagonista romanului Fiica măscăriciului – se schimba în cămaşă de noapte în debara şi apoi se băga în pat, unde o aştepta soţul ei.

În societatea musulmană tradiţională, căreia Rabia îi serveşte drept ideal, femeile îşi pot vedea trupurile doar în debarale sau în spatele uşilor închise. Acelaşi impuls se reflectă în scriitura noastră. Mai des decât vrem să recunoaştem, noi, scriitoarele, mai ales cele care provin din medii nonoccidentale, ne simţim stingherite scriind despre sexualitate.

Aş putea să fiu vreodată ca Blue Belle Bovary? Aş putea să mă dau cu rujuri ţipătoare? Aş putea să port fuste foarte scurte şi decolteuri adânci ca ea? Aş putea să-mi dau părul pe spate de parcă aş fi într-o reclamă la şampon? Probabil că nu. Dacă aş face doi paşi, unul dintre tocuri mi s-ar înţepeni sigur într-o crăpătură şi s-ar rupe. N-aş reuşi niciodată.

— Ai încercat vreodată să fii sexy, scumpo? mă întreabă, de parcă mi-ar fi citit gândurile.

E o întrebare provocatoare, dacă stau bine să mă gândesc.

Chiar în aceeaşi seară îl invit pe Eyup să luăm cina la un restaurant elegant cu specialităţi din peşte de pe malul Bosforului. N-am mai fost niciodată acolo, însă mi-a fost recomandat cu căldură de o prietenă care spunea că „e la fel de şic precum Kate Moss”.

Eyup ajunge acolo la şapte şi se apucă să mă aştepte. De fapt, sunt şi eu în restaurant, însă mă ascund în toaletă, încercând să-mi fac curaj să ies.

Cum de am ajuns să mă ascund? După-amiază am fost la coafor, unde m-am vopsit, mi-am făcut manichiura şi mi-am pensat sprâncenele. În primele zece minute a fost distractiv, însă apoi m-am plictisit în asemenea hal, că aş fi putut să fug de-acolo cu prosopul pe cap şi apa cu săpun picurându-mi de pe mâini. Într-un salon de coafură nu prea ai ce citi, numai reviste cu frizuri ce conţin sute de poze, însă nici măcar douăzeci de cuvinte.

Totuşi am reuşit să rezist. Aşa că iată-mă aici, cu părul drăguţ aranjat, cu faţa strălucind de-atâta machiaj şi cu toate că n-am îndrăznit să mă îmbrac cu o rochie stacojie ca a lui Blue Belle Bovary, am izbutit să intru într-o rochie de seară lungă – neagră, desigur – cu un boa din pene.

Treizeci şi cinci de minute mai târziu, mă strecor afară din toaleta pentru doamne, nu pentru că aş fi pregătită, ci pentru că tot mai multe femei intră şi ies pe uşă, toate oprindu-se şi privindu-mă cu o curiozitate pe care nu se obosesc s-o ascundă. Aşa că-mi părăsesc refugiul şi, străduindu-mă să nu calc pe tivul rochiei sau să-mi rup tocurile de zece centimetri, îl rog pe chelner să mă conducă la masa unde Eyup mă aşteaptă răbdător, mâncând între timp trei chifle şi jumătate din unt.

Sub ochii iscoditori ai clienţilor, chelnerul şi cu mine străbatem restaurantul de la un capăt la celălalt, el mergând cu paşi fermi, eu poticnindu-mă în urmă, într-o desincronizare totală, dar cu aceeaşi expresie nefiresc de serioasă întipărită pe chipuri.

Eyup ridică privirea şi mă vede apropiindu-mă. Face ochii mari şi rămâne cu gura căscată, de parcă tocmai ar fi fost martor la o vrăjitorie.

— Te previn, stau cam prost cu încrederea în mine în clipa asta, aşa că te rog să nu spui nimic rău, spun de îndată ce mă aşez.

— Nici n-aveam de gând… răspunde înăbuşindu-şi un zâmbet.

Simt nevoia să mă explic puţin.

— Încerc să-mi rezolv conflictele interioare, înţelegi. Trebuie să îngrop securea războiului şi să semnez un tratat de încetare a ostilităţilor cu trupul meu.

Îşi muşcă buza de jos, dar e în zadar, până la urmă îi scapă un chicotit.

— De asta te-ai îmbrăcat aşa?

Abia atunci