îmi trece prin cap să arunc o privire mai atentă la ceilalţi clienţi. Deşi e fără îndoială un restaurant elegant, cochet şi scump, mi-e limpede că sunt prea gătită, cum le e şi celorlalţi. Arăt ca o actriţă aspirantă care s-a rătăcit pe covorul roşu.

— Poate ar trebui să cer un şal sau… murmur, simţind o nevoie disperată de ceva cu care să-mi ascund decolteul şi penele astea idioate. Mă uit la faţa de masă – dar nu-i bună deloc. E mult prea groasă, mult prea albă.

— Nu-ţi face griji, spune Eyup. Doar lasă-te pe spate în scaun. Respiră adânc. Am auzit că untul nu-i rău deloc.

Asta şi fac. Uit de toate luptele mele interioare, cele pe care le ştiu bine şi cele care mă aşteaptă de-acum, şi savurez clipa. E cel mai bun unt pe care l-am gustat vreodată.

Elogiul egoismului

Ayn Rand este una dintre acele scriitoare rare care are cititori împătimiţi pe întregul glob şi a cărei faimă e dintre cele durabile. Pe lângă faptul că a fost romancieră, s-a remarcat deopotrivă ca eseistă, dramaturgă, scenaristă şi filosoafă. Din anii ’40, numeroase schimbări au contribuit la proliferarea filosofiei sale în întreaga lume, recenta criză financiară fiind una dintre ele. Se numără printre cele mai îndrăgite şi cele mai detestate scriitoare din lumea literară.

Născută în 1905, în Sankt Petersburg, într-o familie de evrei ruşi, Alissa Zinovievna Rosenbaum a fost o copilă isteaţă şi înzestrată. Era foarte puţin interesată de lumea prietenelor şi rudelor ei feminine, preferând să citească în loc să se joace cu păpuşile sau să se preocupe de înfăţişarea ei. În 1926, după ce-a absolvit Universitatea din Leningrad, cu o diplomă în istorie, s-a mutat în Statele Unite, cu puţini bani în buzunar şi nevoia stringentă de-a se reinventa. Nu s-a mai întors niciodată în ţara ei şi nu şi-a mai revăzut niciodată familia. De parcă ar fi tăiat un fir de aţă, şi-a dat la o parte trecutul fără nicio ezitare. La scurt timp, şi-a schimbat numele, împrumutându-l pe cel de familie de la maşina de scris pe care o folosea – un Remington Rand. „Ayn Rand” a fost numele pe care şi l-a luat, numele sub care a renăscut în Lumea Nouă.

Rand era o anticomunistă înfocată, însă pe-atunci era înfocată în toate părerile sale. S-a căsătorit cu actorul Charles Francis O’Connor şi a scris multe scenarii cu buget redus pentru Hollywood. Deşi primul ei roman semi-autobiografic, We the Living, atrăsese considerabil atenţia, adevărata afirmare s-a produs în 1943, odată cu apariţia bestsellerului The Fountainhead, pe care i-a luat şapte ani să-l scrie. Capodopera ei a fost însă Atlas Shrugged, poveste de dragoste SF şi roman de idei. Aici a introdus ceea ce a văzut ca pe o nouă filozofie morală – moralitatea egoismului raţional.

Nefiind o mare admiratoare a lui Kant, l-a numit „cel mai rău om din istoria omenirii”. Răspunsul pe care l-a dat celor care au acuzat-o că ar caricaturiza izvoarele filosofiei occidentale a fost chiar mai dur: „Nu l-am caricaturizat pe Kant. Nimeni nu poate. A făcut-o el însuşi”.

Cu timpul, numele ei a devenit sinonim cu individualismul, capitalismul şi raţionalismul. Crezând cu tărie că omul trebuie să-şi aleagă valorile folosindu-şi raţiunea, a apărat drepturile individului împotriva comunităţii şi a statului şi s-a opus oricărui amestec guvernamental (de unde şi popularitatea ei actuală printre cei care se opun salvării băncilor).

„Nimeni nu-şi poate folosi creierul ca să gândească pentru altul”, îi plăcea lui Ayn Rand să spună. „Toate funcţiile trupului şi spiritului sunt individuale. Prin urmare, nu pot fi împărţite sau transferate.” În mod surprinzător, socotea „raţiunea” ca fiind nu numai baza alegerilor noastre individuale, ci şi fundamentul iubirii dintre sexele opuse. Până şi atracţia fizică, în opinia ei, este opera creierului. Iubirea, sexul şi dorinţa ar putea părea egoiste dacă n-ar fi domolite de societate, însă, în ciuda acestui fapt sau poate tocmai datorită lui, ele fac din individ un obiect demn de atracţie şi apreciere. Aşa cum se afirmă în The Fountainhead: „Înainte să spui te iubesc, trebuie să ştii să te exprimi la persoana întâi”.

Părerile ei despre sexualitatea feminină ar putea fi considerate cel puţin problematice. Pe de o parte, a fost una dintre puţinele romanciere în stare să scrie despre dorinţe carnale şi fetişism sexual fără să se cenzureze. Pe de altă parte, tonul ei era uneori vizibil discriminant, iar „femeia frumoasă” din scrierile ei era adesea „blondă, cu ten alb şi picioare lungi” – tipul de femeie în care ea nu se încadra şi nici n-avea cum. În aproape toate scenele de sex din romanele sale există un tipar recurent: Femeia rezistă la început, bărbatul insistă, uneori până la a folosi forţa fizică, şi în cele din urmă femeia cedează.

O fire deloc îngăduitoare, Ayn Rand adora să le scandalizeze pe feministe cu părerile ei despre femei, mai ales cu toate comentariile ei despre cum o femeie ar trebui să-şi admire bărbatul. Ironia e că tiparul ăsta nu se aplica şi căsniciei sale.

Cu trecerea anilor, soţul lui Ayn Rand, Frank O’Connor, a fost din ce în ce mai eclipsat de faima soţiei sale. Nefiind un actor deosebit de talentat sau de îndrăgit de producători, i se întâmpla adesea să nu găsească de lucru. Din momentul în care s-au căsătorit, faptul că ea era mai faimoasă şi avea mai mult succes a fost o povară pentru el. De parcă ar fi făcut haz de necaz, se prezenta adesea ca „Domnul Ayn Rand”.

În 1951, după ce s-au mutat la New York, Ayn Rand a cunoscut un student la psihologie în vârstă de nouăsprezece ani, pe nume Nathaniel Branden. Acesta o aprecia, o admira şi, probabil, se temea de ea. Adoraţia lui era atât de mare, încât a înfiinţat o instituţie care să-i răspândească ideile până în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Ceea ce a început ca o atracţie intelectuală s-a transformat curând într-una fizică. Era un soi de atracţie magnetică din ce în ce mai puternică între o femeie între două vârste, renumită şi inteligentă şi un bărbat tânăr, ambiţios şi sentimental.