Fără să-i ascundă situaţia soţului ei, Rand a construit treptat un triunghi amoros, situându-se chiar în centru. Romanul Atlas Shrugged le este dedicat şi lui Brandon, şi lui O’Connor.

Deşi era un aranjament complicat, care nu-i făcea fericiţi pe niciunul dintre ei, a durat paisprezece ani. Când Ayn Rand a împlinit şaizeci şi unu de ani, Nathaniel a părăsit-o pentru un model tânăr. Faimoasa scriitoare, care percepea chiar şi o relaţie sexuală ca fiind în esenţă un „schimb intelectual”, nu s-a putut împăca nicicum cu faptul că iubitul ei de atâţia ani a ales „trupul” în defavoarea „creierului”.

Nu l-a iertat niciodată. Dar probabil că renunţarea la filosofia ei a rănit-o mai mult decât abandonul fizic. Într-un articol plin de amărăciune din The Objectiuist, a anunţat public că drumurile lor se despărţiseră. Nu s-au mai văzut niciodată.

Ayn Rand a fost una dintre acele scriitoare care au ales de la bun început să nu aibă copii. Aşa cum nu jucau niciun rol în viaţa ei, copiii nu figurau nici în romanele sale.{23} A fost criticată pentru că nu scria despre copii şi că nici măcar nu încerca să-i înţeleagă, însă printre însemnările ei nu există nimic care să dea de bănuit că acorda vreo atenţie acestui lucru. Singurii copii pe care şi i-a dorit vreodată au fost cărţile ei.

Era o scriitoare cu idei sclipitoare şi o femeie plină de contradicţii spectaculoase – aşa cum este şi moştenirea lăsată de ea. Nu e deloc o coincidenţă că, până şi după moartea ei, atât cei care au admirat-o, cât şi cei care au detestat-o au luat poziţie. Deşi a apărat cu înfocare capitalismul, în viaţa personală a preferat să aibă relaţii care frizau totalitarismul. În teorie era de partea libertăţii individuale şi a gândirii critice. Dar în realitate ura pur şi simplu să fie criticată; îndepărta şi trata cu dispreţ pe oricine nu era de acord cu ea. Aştepta supunere şi loialitate de la cercul ei intim. Deşi era o femeie voluntară şi romanele ei erau pline de personaje feminine independente, susţinea că femeia trebuie să i se supună bărbatului ei. Faptul că ea nu făcea deloc aşa ceva în viaţa particulară era cu totul altă treabă.

Mereu o luptătoare, când s-a îmbolnăvit de cancer n-a vrut să afle nimeni. Îşi privea până şi boala ca pe-o greşeală care trebuia îndreptată. Şi chiar a „îndreptat-o”, reuşind să învingă în cele din urmă cancerul. Pentru ea era o altă victorie a creierului asupra trupului. O confirmare a părerilor sale.

Dar în 1982, a murit subit şi neaşteptat în urma unui atac de cord.

Astăzi, entuziaşti ai literaturii din întreaga lume îşi postează părerile pe internet, punând întrebări de genul „Ce fel de psihopat aş ajunge dacă Ayn Rand mi-ar fi mamă?” sau „Cum ar arăta viaţa mea dacă aş fi căsătorit cu Ayn Rand?”.

Poate au dreptate. Ayn Rand nu s-a născut ca să fie mamă sau soţie. Dacă ar fi devenit mamă, ar fi fost probabil o mamă autoritară, care şi-ar fi privit fiecare copil ca pe un alt gen de experiment ştiinţific. Dar poate că ne înşelăm amarnic. Poate că a fi mamă i s-ar fi părut o „exaltare intelectuală extraordinar de intensă” – aşa cum a descris şcoala şi lecţiile în jurnalul ei din copilărie. Sunt curioasă să aflu ce ar fi făcut când copilul ei s-ar fi transformat într-un adolescent rebel.

E la fel de plauzibil să-şi fi dat seama de la început că în relaţia mamă-copil, copilul câştigă întotdeauna. Poate că acesta a fost adevăratul motiv pentru care nu şi-a dorit copii. Lui Ayn Rand îi plăcea să câştige.

I-a fost de-ajuns să dea naştere unor cărţi.

 

Când Marele Bazar zâmbeşte

Exact un an mai târziu, Eyup şi cu mine stăm într-o cafenea din Marele Bazar.

Degeţicile mele nu se zăresc pe nicăieri şi bănuiesc că fiecare face cumpărături în altă prăvălie. După Mount Holyoke, am lucrat o vreme ca lector la Universitatea din Michigan, în Ann Arbor. Am predat cursuri despre feminism şi am început încet-încet să lucrez la noul meu roman, Bastarda Istanbulului.

Acum e din nou vară. M-am întors în oraş. Stăm aici, iubirea mea şi cu mine, printre brăţări de argint, pipe cu tutun, covoare şi lămpi de bronz care îmi aduc aminte de cea a lui Aladdin. Zarva ne înconjoară din toate părţile. Tineri împingând cărucioare cu marfă, bătrâni jucând table, negustori ciorovăindu-se în toate limbile pământului, turişti luptându-se să ţină vânzătorii insistenţi la distanţă, ucenici cărând pahare de ceai pe tăvi de argint, pisici mieunând în faţa restaurantelor, copii hrănind pisicile când părinţii nu sunt atenţi – fiecare e în lumea lui.

Dintr-odată, Eyup mă ia de mână şi întreabă, ridicând glasul ca să acopere larma din fundal:

— Draga mea, m-am tot gândit. Mai eşti împotriva căsătoriei?

— Cu siguranţă, spun plină de convingere. Apoi adaug: Teoretic.

— Şi ce înseamnă exact teoretic? mă întreabă cu delicateţe.

— Înseamnă „în general vorbind”. Ca o idee abstractă. Ca un model filosofic… încerc să-i explic.

— Pe înţelesul tuturor, te rog? spune amestecând ceaiul din pahar cu linguriţa.

— Păi, sunt împotriva ideii ca oamenii să se căsătorească, sau cei mai mulţi dintre ei, pe bune, chiar n-ar trebui, însă, acestea fiind spuse…

— Acestea fiind spuse? repetă el.

— Nu sunt împotriva ideii ca eu să mă căsătoresc cu tine, de pildă.

Eyup râde – cu râsul lui ca o sabie scoasă dintr-o teacă de mătase înaintea loviturii de graţie.

— Cred că niciun bărbat n-a mai primit vreodată o cerere mai ocolită în căsătorie din partea unei femei, spune.

— Chiar?

Dă maliţios din cap.

— Poţi s-o retragi, desigur.

— Dar nu vreau, spun, fiindcă asta simt. Te rog să te căsătoreşti cu mine.

Marele Bazar râde în hohote de nenumăratele mele contradicţii, zornăind din clopoţeii de vânt, zăngănind din linguriţe, dăngănind din clopote. Cu un dosar ca al meu, ce drept am să judec contradicţiile lui Ayn Rand?

Eyup face nişte ochi mari şi înduioşaţi.

— E o glumă.

— Dar sunt al naibii de serioasă, spun şi aştept, abia îndrăznind să respir.

Ochii lui se pironesc într-ai mei câteva clipe nesfârşite, de parcă ar căuta ceva, apoi faţa i se luminează, ca un dom de argint învăluit de soare.

— Accept