Oscar Wilde spunea odată: „Bărbaţii se căsătoresc pentru că sunt obosiţi, femeile pentru că sunt curioase”. Dar dacă e cineva obosit aici, cel mai probabil eu sunt aia. M-am săturat de propriile prejudecăţi. M-am săturat să mă tot chinui zadarnic să descopăr frumuseţea lucrurilor mărunte, să fiu împotriva căsătoriei şi vieţii casnice, să mă împuţinez tot mai mult, să car valize dintr-un oraş în altul, dintr-o ţară în alta.

Dar o să încetez oare să mai hoinăresc de colo-colo când o să-mi pun pirostriile?

În engleză, matrimony vine de la cuvântul latinesc „mamă”. Echivalentul său turcesc, evlilik, are mai degrabă legătură cu „întemeierea unui cămin”. Să prinzi rădăcini e o premisă a căsătoriei.

— Ştii că nu suport să stau locului, spun plină de vinovăţie.

— Am observat, zice Eyup.

— Nu te deranjează? întreb, temându-mă de răspuns.

— Draga mea, am încetat să mă aştept la ceva normal din partea ta din ziua în care ne-ai citat mottoul tău despre iubire din Neil Gaiman, spune el.

— Aha.

Pleacă uşor capul şi adaugă:

— O să facem cum ne pricepem mai bine. Tu o să fii nomada şi eu sedentarul. Tu o să-mi aduci fructe minunate din tărâmuri îndepărtate, iar eu o să cresc portocale în curtea din spate pentru tine. O să găsim un echilibru.

Întorc capul. Bunătatea adevărată îmi stârneşte întotdeauna lacrimile, lucru pe care izbutesc să-l ascund, însă cu nasul meu e cu totul altă poveste, se înroşeşte instantaneu. Eyup îmi întinde un şerveţel, întrebându-mă:

— Şi cum tu eşti călătoarea în jurul lumii, gândeşte-te, unde ţi-ar plăcea să spui „Da”?

— Într-un loc unde miresele nu trebuie să poarte alb, vine răspunsul meu.

Folosind linguriţa pe post de baghetă ca să-şi sublinieze cuvintele, Eyup spune:

— Atunci ne rămân doar trei opţiuni: o mănăstire, de preferinţă medievală; un bar frecventat de rockeri motociclişti; sau decorul unui film despre Johnny Cash. Doar acolo poţi să porţi o rochie de mireasă neagră fără să i se pară cuiva ciudat.

Cântăresc repede fiecare opţiune şi apoi întreb:

— Ce zici de Berlin?

— Ce-i cu Berlinul?

— Mi s-a oferit o bursă din partea Institutului de Studii Aprofundate din Berlin. Dacă accept, o să stau acolo o vreme la anul.

— Hmm, înţeleg, spune, dintr-odată serios. O să fim ca Berlinul de Est şi Berlinul de Vest, extrem de diferiţi şi cândva independenţi, însă acum uniţi în chipul cel mai surprinzător.

Femei mici, inimi mari

Unul dintre personajele mele feminine preferate din adolescenţă era Jo din Little Women{24}. Jo scriitoarea. Jo visătoarea. Jo – sora romantică, aventuroasă, idealistă şi independentă. Când sora ei, Amy, i-a ars manuscrisul – singurul exemplar – doar ca să se răzbune, am fost îngrozită. Mi-a luat mult s-o iert pe Amy – cu toate că Jo însăşi nu era nevinovată; la urma urmei, n-o invitase pe Amy la joacă şi aproape o înecase când patinau. În orice caz, povestea celor patru surori March în vremea Războiului Civil din America era foarte diferită de viaţa mea de copil al unei mame turcoaice singure, şi totuşi multe lucruri îmi erau familiare – tatăl absent, lupta cu greutăţile băneşti, nerespectarea rolurilor de gen… în asta consta puterea cuvintelor Louisei May Alcott – să creeze o saga universală în care se regăseau milioane de oameni de pretutindeni. Trebuie să fii înzestrată cu destul talent vrăjitoresc ca să faci o poveste scrisă la sfârşitul secolului XIX să „prindă” cititori de pe întreg globul, după mai bine de un secol.

O femeie care îşi depăşea propria epocă şi o scriitoare care îl aprecia enorm pe Goethe, Louisa May Alcott avea la rândul ei o slăbiciune pentru Jo şi era pe undeva la fel ca ea: plină de energie, idei şi avânt. Poveştile istorisite în Little Women aminteau mult de viaţa din familia ei, ca a doua dintre patru surori. Observa cu luare-aminte oamenii pe care îi întâlnea, reţinea discuţiile pe care le auzea şi le încorpora pe toate în poveştile sale. Plănuind mereu noi romane, trăind intrigile din mintea ei şi scriind ori de câte ori avea inspiraţie, era hotărâtă să-şi câştige pâinea din scris.

„N-am avut niciodată un birou”, spunea ea. „O foaie de hârtie şi un condei îmi sunt de-ajuns şi un vechi atlas pe genunchi e tot ce-mi doresc.”

Când a fost publicat, romanul Little Women i-a adus autoarei sale o faimă şi un succes care îi întreceau aşteptările modeste. Alcott scria cu pasiune, uitând uneori de mâncare şi de somn. Probabil faptul că cititorii şi criticii voiau să vadă o continuare a poveştii a motivat-o şi a limitat-o deopotrivă. Plănuise iniţial că Jo n-avea să se mărite, câştigându-şi pâinea cu sudoarea frunţii, însă editorul ei a fost de altă părere. Presată fără încetare de editor şi de alţii, a introdus în viaţa lui Jo un personaj masculin: profesorul Bhaer. Iar cititorul ştia că Jo era sfâşiată între două impulsuri – simţul responsabilităţii faţă de familie şi dorinţa de a-şi dezvolta personalitatea şi de-a fi liberă. „Voi căuta să fiu aşa cum îi place lui să-mi spună, o mică femeie, şi să nu fiu necioplită şi nesăbuită, ci să-mi fac datoria cum trebuie aici, în loc să-mi doresc să fiu în altă parte…” Luptându-se cu aşteptările familiei, Jo alege în cele din urmă căsătoria şi viaţa casnică în locul unei cariere scriitoriceşti – o decizie drastică, pe care Alcott însăşi n-ar fi luat-o niciodată.

Alcott privea instituţia căsătoriei cu suspiciune. Îi era clar că femeilor care voiau să stea pe propriile picioare le va fi foarte greu să se adapteze la viaţa conjugală. „Libertatea e un soţ mai bun decât iubirea pentru multe dintre noi”, spunea ea, insinuând că, pentru o scriitoare, uneori singura cale de a se bucura de libertate e să rămână nemăritată.

Sora ei, May – o pictoriţă inspirată, prolifică, ce alesese să trăiască în străinătate –, avea o căsnicie fericită. Părea să fie o femeie care îşi realizase toate visele – o carieră de succes şi o căsnicie bună. Louisa May Alcott îşi compara singurătatea cu realizările surorii sale, spunând: „a căpătat întotdeauna ce-i mai bun în viaţă şi a meritat-o”. Din nefericire, May a murit la scurt timp după ce a