Aşa se face că Louisa Alcott, care nu s-a căsătorit niciodată, s-a pomenit crescând-o pe fiica surorii sale. I-a dăruit copilei toată dragostea şi chiar a scris povestiri pentru ea, creând astfel ceea ce se va numi mai târziu „Biblioteca lui Lulu”.

În al doilea volum din seria Little Women, intitulat Good Wives, e un pasaj minunat unde Alcott descrie nevoia lui Jo, dar presupun că şi a ei însăşi, de-a scrie literatură. Cred că e una dintre cele mai bune descrieri ale procesului creator aşternute vreodată pe hârtie şi nu pot să nu zâmbesc de fiecare dată când o citesc: „Nu se credea deloc un geniu, dar când o copleşea dorul de scris, se lăsa cu totul în voia lui şi ducea o viaţă fericită, fără să ia seama la lipsuri, griji şi vreme rea, adăpostindu-se mulţumită într-o lume închipuită, plină de prieteni aproape la fel de reali şi de dragi ei precum cei în carne şi oase”.

O scriitoare mereu sârguincioasă şi o cehoviană prin fire, Alcott spunea: „Nu vreau să trăiesc dacă nu pot fi de folos”. Aşa a şi murit, când n-a mai putut scrie din cauza bătrâneţii, în Boston, în 1888.

Mary Ann Evans, născută pe 22 noiembrie 1819, era o copilă timidă, introvertită şi emotivă, căreia îi plăcea să citească şi să înveţe. Povestea vieţii ei a fost marcată de tot soiul de transformări – o călătorie ce a preschimbat-o în scriitoarea neliniştită, voluntară şi directă cunoscută de toată lumea drept George Eliot. Când avea treizeci şi doi de ani, s-a îndrăgostit de filosoful şi criticul George Henry Lewes. El era însurat, dar avea o „căsnicie deschisă”, chiar şi după standardele de astăzi. Soţia lui, Agnes, avea un alt iubit şi, când a rămas însărcinată cu acesta, Lewes a fost fericit să-i dea numele lui. Deşi au rămas căsătoriţi legal, cei doi au încetat să se mai considere soţ şi soţie. Mary Ann şi George trăiau împreună. Ea i-a adoptat pe fiii lui. Nu era ceva neobişnuit în societatea victoriană ca oamenii să aibă relaţii în afara căsătoriei, însă francheţea cu care îşi afişau ei iubirea era pur şi simplu scandaloasă.

Într-o epocă în care nu existau multe scriitoare, ea nu numai că scria după pofta inimii, ci a devenit şi redactor-adjunct la Westminster Review. O vreme şi-a luat pseudonimul Marian Evans, modelându-şi numele, văzând cum se simte cu un criptonim masculin. Vrând să se distanţeze de autoarele care scriau romane de dragoste, a hotărât că are nevoie de un nume masculin. În cinstea iubirii sale pentru Lewes, a adoptat numele lui mic, George, şi apoi a ales numele de familie Eliot pentru că se potrivea bine cu el.

În 1856, Lewes i-a trimis editorului său o povestire intitulată „The Sad Fortunes of the Reverend Amos Barton”, susţinând că era scrisă de un „prieten preot”. Editorul i-a scris, spunându-i că va publica povestirea şi felicitându-l pe acest nou scriitor pentru că era „demn de onoarea de-a fi publicat şi plătit”. Aşa a început o nouă etapă în cariera literară a lui Eliot. Voia să rămână incognito cât mai mult, bucurându-se de avantajele de-a fi anonimă şi inaccesibilă. Pseudonimul ei i-a permis să transcendă rolurile de gen victoriene şi să-şi croiască o sferă mai largă în viaţă.

Într-o seară, la o petrecere, Lewes a citit tare o povestire captivantă de-a lui Eliot şi i-a rugat pe oaspeţii săi să ghicească ce fel de om era autorul. Toţi au ajuns la concluzia că povestirea era scrisă de un bărbat – un cărturar de la Cambridge, bine educat, un pastor căsătorit şi cu copii. (Răspunsuri asemănătoare s-au primit şi când povestirile lui Eliot au fost trimise altor scriitori. Numai Charles Dickens s-a gândit că autorul trebuia să fie femeie. Numai el s-a prins.)

Îmi place să-mi imaginez scena: într-un apartament cu tavane înalte, vreo doisprezece oaspeţi şezând comod pe sofale cu perne şi în fotolii, sorbind din pahare, uitându-se pe furiş unul la altul în timp ce ascultă o povestire a unui scriitor necunoscut, cu ochii aţintiţi la flăcările din cămin, purtaţi de visare, încearcă să ghicească sexul autorului şi dau greş.

În mult apreciata ei capodoperă, Middlemarch, pe care Virginia Woolf a descris-o, într-o frază foarte citată, ca pe „unul dintre singurele romane englezeşti scrise pentru oameni mari”, Eliot a creat un personaj impresionant numit Dorothea. E inteligentă, pasionată, generoasă şi ambiţioasă – după toate probabilităţile, o reprezentare a autoarei însăşi. Pentru feministele din viaţa academică e o dezamăgire continuă că nici Dorothea, nici alte personaje feminine ale lui Eliot n-au avut parte de succesul şi libertatea de care s-a bucurat ea. Dar o scriitoare are oare nevoie să creeze modele fictive care să le inspire pe cititoarele sale? Ca toate povestitoarele iscusite, Eliot găsea o plăcere deosebită în a combina provocarea cu compasiunea. „Dacă arta nu lărgeşte sfera compasiunii omeneşti, atunci nu are niciun rol moral”, scria ea. Contrar părerii comune, nu era omul care să dispreţuiască tot ce era considerat femeiesc. Deşi avea trăsături masculine, un pseudonim masculin la care ţinea, o anumită prejudecată împotriva scriitoarelor şi o impertinenţă ce era socotită, la vremea respectivă, mai potrivită pentru un bărbat, se bucura din plin de feminitatea ei. Tocmai această combinaţie stranie îi fascina pe cei care o întâlneau.

După moartea lui Lewes, s-a măritat cu un bărbat cu douăzeci de ani mai tânăr decât ea, având preocupări intelectuale comune. Precum Zelda Fitzgerald, se îndrăgostea mai întâi de mintea unui bărbat; precum Ayn Rand, putea fi tiranică în relaţiile intime. A murit la scurt timp după aceea, în 1880, la vârsta de şaizeci şi unu de ani. A fost înmormântată în cimitirul Highgate, într-o zonă rezervată disidenţilor religioşi – negăsindu-şi locul nici în moarte.

Louisa May Alcott şi George Eliot, două scriitoare contemporane cu o pasiune comună pentru povestit, una dintre ele privită ca vocea scriiturii feminine, iar cealaltă cunoscută ca o autoare defeminizată – amândouă