la fel de neconvenţionale în felul lor. Ele mi-au reamintit, în alt secol şi altă cultură, că o femeie poate urma o altă cale decât căsătoria convenţională şi condiţia de mamă. Poate căsătoria este mai puţin un aranjament legal sau o instituţie socială, cât o carte ce îşi aşteaptă interpretarea. Fiecare cititor sau cititoare imprimă textului propria perspectivă şi citeşte până la urmă povestea cu totul altfel.

 

Una albastră, una roz

La doi ani după ce am spus „Da” în Berlin, tremur ca o frunză pe podeaua băii din Istanbul. Plăcile de faianţă de pe pereţi au culoarea smaraldului şi sunt presărate cu liane de iederă de un verde închis, un decor foarte potrivit când te simţi ca o frunză.

Mi-am petrecut ultimul an şi jumătate predând la Universitatea din Arizona, ca profesor titularizabil cu normă întreagă la Departamentul de Studii despre Orientul Apropiat. Mutarea din răcorosul Ann Arbor în însoritul Tucson a impus o schimbare radicală în garderoba mea, care – slavă Domnului – era alcătuită doar din două valize. În tot acest timp am făcut într-una naveta între Tucson şi Istanbul, iar acum iată-mă aici, stând sprijinită cu spatele de cadă, respirând adânc ca să-mi liniştesc bătăile înnebunite ale inimii.

Ţin în mână un obiect micuţ. Pare ciudat să atribui atâta importanţă unui obiect atât de mic şi pe deasupra din plastic, însă aşa stau lucrurile. Pe spatele cutiei în care era ambalat scrie: „Două linii apărute pe ecran indică sarcina. O singură linie albastră indică absenţa ei”.

Dar deocamdată evit să mă uit la ecran, concentrându-mă în schimb asupra oricăror alte detalii neînsemnate, precum data expirării sau producătorul. E fabricat în China. De aia n-a costat decât o treime din preţul celorlalte teste de sarcină pentru acasă de la farmacie. Mă întreb cât de sigur e. Nu scrie oare în ziare că jucăriile fabricate în China produc alergii? Dar testele de sarcină chinezeşti ar putea oare furniza rezultate pozitive false?

Mai interesată de siguranţa produsului din mâna mea decât de propria mea stare, privirea îmi alunecă spre micul cadran alb. Uşurare. O, ce bine! Nu se vede decât o singură linie. Albastră. Nu eram pregătită pentru a doua. Dar o bănuială sâcâitoare îmi stăruie într-un cotlon al minţii şi ceva îmi spune să nu mă grăbesc să mă bucur încă. Apoi, exact cum mă temeam, după ceva timp, apare linia roz.

De ce nu se iveşte întâi linia roz şi abia după aia cea albastră? Sau de ce nu apar amândouă odată? Aşteptarea ar fi mai scurtă şi neliniştea mult mai mică. Oare producătorii chinezi au conceput testul astfel ca să-l facă mai incitant pentru femei?

Îmi trebuie câteva minute ca să încetez cu cârtelile împotriva producătorilor chinezi şi să-mi accept situaţia, încet, dar sigur, mintea mea înţelege ceea ce inima a acceptat deja: sunt însărcinată.

Şi-acum? Simt nevoia să vorbesc cu cineva, însă cu cine? Primul gând care-mi trece prin cap e să mă consult cu Degeţicile mele. Dar renunţ repede la idee. Nu pot să le spun nimic încă. Mai ales lui Milady Cehoviana Ambiţioasă, care mă tem că va dărâma toată casa. Nici Domnişoarei Cinica Doctă, cu siguranţă nu pot să-i spun nici ei. Chiar şi să vorbesc cu Doamna Derviş pare o idee proastă. Nu-mi va da niciun sfat ca să ies din necaz, în schimb va avea pretenţia să rezolv totul de una singură. Dar sunt prea speriată pentru asta.

Cu cine aş putea vorbi, dacă nu pot vorbi cu ele?

Atunci îmi amintesc de Mama Budincă de Orez. E singura dintre Degeţici care ştie ceva despre copii şi sarcină. Dar pe unde o fi acum? Ce-o fi făcând? N-am mai vorbit cu ea din noaptea aia, sub ramurile Copacului-Creier. Trebuie s-o văd urgent. Dar oare va dori să vorbească cu mine? Sunt sigură că e încă foarte supărată şi va refuza să răspundă dacă îi trimit o invitaţie. Cred că ar trebui să mă duc s-o caut.

 

Apuc din nou o lumânare pâlpâitoare şi cobor în labirintul sufletului meu. Ca şi înainte, totul mi se pare foarte derutant acolo jos, unde nu sunt indicatoare de străzi şi nici semafoare. Nu ştiu unde locuieşte Mama Budincă de Orez şi nu-mi pot închipui cum arată casa ei.

După vreo oră de colindat reuşesc s-o găsesc. E făcută dintr-o cutie de lapte cu perdele de dantelă la ferestre şi ghivece cu lalele, garoafe şi zambile pe pervazuri. Apăs pe butonul soneriei. Cântă o melodie veselă ca trilurile de păsări.

— Ce vrei? întreabă când deschide uşa şi dă cu ochii de mine.

Poartă o rochie cu trandafiri şi are părul prins în creştet cu clame de toate culorile. Parcă s-a mai îngrăşat puţin. În picioare are nişte papuci fucsia cu pompoane. Poartă un şorţ de bucătărie roşu cu buline albe, care are scris pe piept: „Super-bucătăreasa”. Un miros divin răzbate din casă. Ceva dulce şi fructat.

— Vreau să-mi cer iertare că ţi-am frânt inima, spun spăsită. Nu ştiu cum să mă revanşez şi mă tem că acum s-ar putea să fie prea târziu. Avem de vorbit urgent despre ceva. Pot să intru?

— Îmi pare rău, zice ea cu răceală. Mă cam grăbesc şi n-am timp de tine.

Apoi aruncă o privire peste umăr, spre blatul de bucătărie, de parcă s-ar pregăti să-mi trântească uşa în nas. Poate chiar se pregăteşte.

— Am nişte mâncare pe foc, spune. Fac chebap de vită cu anghinare. E o reţetă specială şi cere mare atenţie. Mai fac şi nişte marmeladă de căpşuni. Dacă fierbe prea mult, se zahariseşte. Trebuie să mă întorc la treabă.

— Aşteaptă puţin, te rog.

Vorbele mi se împotmolesc în gâtlej, însă reuşesc până la urmă să articulez o frază inteligibilă:

— Ascultă, nu ştiu ce să fac şi sunt speriată. Simt nevoia să vorbesc cu cineva, dar nicio altă Degeţică n-o să înţeleagă. Numai tu mă poţi ajuta.

— Şi de ce, mă rog? întreabă ridicând dintr-o sprânceană.

— Pentru că sunt însărcinată.

Uşa se deschide dintr-odată larg, un ţipăt de încântare străpunge văzduhul şi Mama Budincă de Orez dă fuga afară, cu chipul plin de însufleţire şi braţele desfăcute. Ţopăie încolo şi-ncoace de bucurie. N-am văzut niciodată pe cineva care