un titlu de glorie, un titlu de vitejie şi eroism!” (îi reproşăm adeseori limbii noastre că, pasămite, o dată cu trecerea secolelor, devine tot mai palidă. Dar dacă stai şi te gândeşti -nu-i adevărat! Ea se înnobilează! Cum se spunea odinioară, birjăreşte. – Hamuri? Acum – curele de transmisie! Odinioară – cârdăşie, cam mirosea a grajd. Acum – răspundere colectivă.) „Brigada reprezintă principala formă de reeducare” (dintr-un ordin pe Dmitlag, 1Q33). „Ea înseamnă – încredere în colectiv, lucru imposibil în capitalism!’ (Dar perfect posibil în feudalism: a zbârcit-o vreunul dintr-un sat, dezbrăcafi-i pe toţi şi ardeţi-i cu cnutul. Şi totuşi, ce nobil sună: încredere în colectiv.)” Ceea ce înseamnă implicarea deţinuţilor în opera de reeducare. „ Ceea ce înseamnă îmbogăţirea psihologică a individului, sub influenţa colectivităţii „! (Ce vocabular! Cu această îmbogăţire psihologică, Averbah ne păleşte drept în moalele capului! Uite ce înseamnă un om învăţat.)” Colectivul face să crească simţământul demnităţii umane al fiecărui deţinut şi astfel face inutilă aplicarea represiunii morale”!

  Nu ne rămâne decât să-i spunem mersi: la treizeci de ani după Ida Averbah, am avut şi eu prilejul să spun două vorbe despre brigăzi, pur şi simplu despre felul cum merg lucrurile într-o asemenea formaţiune de muncă, şi în Occident oamenii m-au înţeles anapoda, într-o manieră cu totul deformată: „Brigada reprezintă principala contribuţie a comunismului la ştiinţa puniţiunii (ceea ce, de fapt, e adevărat, asta spune şi Averbah)… Brigada este un organism colectiv care trăieşte, munceşte, mănâncă, doarme şi suferă într-o necruţătoare simbioză silită.” *

  O, fără brigadă încă se mai poate supravieţui în lagăr! Fără brigadă ai propria ta personalitate, îţi poţi alege singur linia de conduită. Fără brigadă poţi măcar muri cu demnitate; în brigadă nu vei fi lăsat nici să mori, decât ca un nemernic, în patru labe. De şeful lagărului, de şeful de echipă, de gardian, de escortă – de toţi te mai poţi ascunde, ici furând o clipă de odihnă, colo Trăgând mai încet, dincolo ridicând o povară mai uşurică. Dar de curelele de transmisie – de colegii de brigadă, n-ai nici ascunziş, nici scăpare, nici parte de milă… Nu poţi să nu vrei să munceşti, nu poţi prefera, în loc de muncă, moartea prin inaniţie cu conştiinţa că eşti un politic. Nu: o dată ce ai părăsit perimetrul zonei şi ai fost înregistrat la ieşire, tot ce va face brigada astăzi se va împărţi nu la 25, ci la 26, şi bilanţul procentual al brigăzii va scădea, din cauza ta, de la 123 la 119, de la marmita-record la cea obişnuită, toţi vor pierde câte o lingură de grăunţe fierte şi câte o sută de grame de pâine. Aşa că vei fi urmărit de colegi mai abitir decât de către orice supraveghetori! Şi pumnul brigadierului te va aduce pe brazdă mai repede decât întregul Comisariat poporului pentru afacerile interne!

  În asta şi constă implicarea în reeducare, în asta şi constă îmbogăţirea psihologică a individului sub influenţa colectivităţii.

  Acum pentru noi totul e limpede ca apa de izvor, dar la Volgokanal nici iniţiatorilor nu le venea să creadă ce zgardă eficace descoperiseră, în viziunea lor, brigada obişnuită, pentru toţi deţinuţii, era pe ultimul plan, numai colectivul muncitoresc era considerat drept cea mai înaltă onoare şi cel mai puternic stimulent. Chiar şi în mai 1934, jumătate dintre zekii Dmitlag-ului erau „neorganizaţi”… Nu fuseseră primiţi în colectivele muncitoreşti! Erau acceptaţi doar în „artelele muncitoreşti”, şi încă nu toţi: preoţii, sectanţii şi credincioşii îndeobşte nu erau primiţi (decât dacă se lepădau de religie. – Căci merita, nu-i aşa? – Şi atunci cu o lună de zile perioadă de probă). Cincizeci şi Opţii începuseră să fie admişi, cam în silă, în colectivele muncitoreşti, dar numai cei cu termene sub cinci ani. Fiecare colectiv avea un preşedinte şi un consiliu; democraţie – absolut nelimitată: adunările generale se ţineau numai cu aprobarea Secţiei cultural-educative şi în prezenţa educatorului companiei (căci încă mai existau şi companii!). Bineînţeles, colectivele erau alimentate cu totul altfel decât strânsura: celor mai bune colective li se atribuia câte o grădină de legume în perimetrul lagărului (nu separat, oamenilor, ci ca în colhozuri, pentru a se mai adăuga ceva la cazanul comun). Colectivul era divizat în secţii, care, de cum prindeau o oră liberă, se ocupau ba cu verificarea felului cum erau asigurate condiţiile materiale de viaţă în lagăr, ba cu cercetarea furturilor şi a deteriorării avutului public, ba cu editarea gazetelor de perete, ba cu anchetarea celor ce încălcaseră disciplina. La adunările colectivului se dezbăteau, ore în şir, cu toată seriozitatea, probleme de genul: cum poate fi reforjat puturosul de Vovka? Dar simulantul Grişka? Colectivul avea dreptul să facă excluderi şi să ceară anularea dispensei pentru cei excluşi, dar, şi mai severă, administraţia dizolva colective întregi pentru „perpetuarea tradiţiilor infracţionale” (adică neacceptarea modului de viaţă colectivist). Dar cele mai captivante erau epurările periodice ale colectivelor

  — De leneşi, de elemente nedemne, de bârfitori (adică de cei care prezentau colectivele muncitoreşti ca pe nişte organizaţii de spionaj reciproc) şi de agentura infiltrată a duşmanului de clasă. Bunăoară, se descoperea că vreunul îşi ascundea originea chiaburească (pentru care, de fapt, şi nimerise în lagăr)

  — Ei bine, individul era înfierat şi epurat – dar nu din lagăr, ci din colectivul muncitoresc. (Pictori realişti! O, dăruiţi-ne acest tablou: „Epurare într-un Colectiv muncitoresc „. Cranii rase, chipuri istovite cu expresii pânditoare şi zdrenţe pe trupuri – şi aceşti oratori încrâncenaţi! Iată de unde se poate extrage o veritabilă tipologie! Iar pentru cei cărora le e greu să şi-o reprezinte – nici o pagubă: în^ libertate era la fel. Şi, mai recent, în China, aşijderea.) Dar ascultaţi:” în prealabil, fiecare deţinut era pus la curent cu motivele şi scopurile epurării. Apoi, fiecare membru dădea seama în faţa colectivului „ Şi, în plus – demascarea falşilor fruntaşi! Dar alegerea consiliilor culturale! Dar avertismentele pentru cei ce-şi lichidau cu prea multă încetineală analfabetismul! Dar şedinţele de alfabetizare în sine:” nu – şi-n – tem – robi! Robi – nu – suntem!” Dar cântecele?