Rebeccăi, îşi avea originea doar în team a noastră de cei de-afară. Nej ucam cu excrementele noastre ca să ne rupem şi mai mult de lume, ca să ne fim de-ajuns nouă înşine. Am împins amândoi gustul pentru claustrare până la ultimele lui consecinţe. Ce-ţi rămâne de făcut în doi decât să te adulmeci, să râzi stupid de băşini, să te adaptezi la bietul ritm al maşinăriei tale organice. Iată unde duce erotismul conjugal: la un imens gust pentru căcat de teama largului mării.

Rebecca, înţelesei asta, avea să treacă curând în rândul fostelor mele iubiri, pasiuni pleoştite, amoruri râncede, vechi delicii cocârjate, cu totul interschimbabile. Memoria mea nu mângâia cu plăcere de cât aventurile efemere, sclipind de în treaga strălucire a scurtimilor. Relaţiile mai lungi însă, ruinate de rachiuni şi de măgării, nu meritau decât uitarea, preafericita amnezie.

Şi pe urmă, tuturor dezamăgirilor pe care le aduce o viaţă amoroasă normală li se adaugă aceasta, imparabilă, universală: să nu placi la toată lumea. Oricât de frumos, de fermecător, de inteligent ai fi, va exista întotdeauna o femeie care să-ţi urască talentul, reuşita şi care să-ţi prefere fiinţe mai puţin norocoase; sau, păguboase şi nefericite, alte femei care să-ţi reproşeze această urâţenie, acest eşec. A plăcea este deci negativ, nu-i plac uneia sau alteia decât lăsându-le indiferente pe cele mai multe. E o experienţă sfâşietoare să fii adorat de câţiva, detestat de alţii şi neglijat de majoritate. Acest popor care n-are ochi îţi strică cele mai frumoase cuceriri. Aşa şi cu Rebecca: o cunoşteam de multă vreme: mai eram oare seducător? Oricât de bine s-ar vorbi despre noi, nu ni se spune nimic nou şi ne trebuie mereu altă confirmare, alte certitudini ele însele gata să se clatine. A fi primul în inima unui bărbat sau a unei femei este o familiaritate derizorie. Sunt oare rege pentru că sunt regele tău? Există deci o neînţelegere: afecţiunea pe care ţi-o poartă o fiinţă te lasă perplex de două ori: mai întâi te miri că nu toţi te iubesc cu acceaşi adoare, apoi ajungi s-o bănuieşti pe femeia care te adoră că are vreo slăbiciune. Dacă mă iubeşte, înseamnă că-i pierdută: cine ar putea să-l aprecieze pe un individ atât delipsit de calităţi ca mine dacă nu cineva şi mai rătăcit, mulţumit că se agaţă de epava care sunt eu? De fapt, tandreţea Rebeccăi, departe de a o revaloriza în ochii mei, mă împingea să caut la nesfârşit stima unor noi femei.

În această iudeo-tunisiană, crezusem că unesc Africa de Nord şi pământul Sionului. Dar iudaismul ei nu reprezenta nimic, nici patrimoniu, nici fidelitate faţă de un teritoriu spiritual, şi o găseam tot atât de vulnerabilă şi de lipsită de apărare ca şi mine: într-un cuvânt franţuzoaică sută la sută. O închisesem în ghetoul singularităţii sale şi nu-ncetam să o confrunt cu acest ideal ca să-i înregistrez mai bine lipsurile. După mine, uzurpase un titlu la care nu avea dreptul: cel de membru al Poporului ales. La asta-mi răspundea furioasă:

- Îi iubeşti atât de mult pe evrei în general şi nu eşti în stare să iubeşti o evreică în particular. Fac ceva pe admiraţia ta pentru casa lui Israel, nu-i decât un pretext ca să mă persecuţi. Tatăl tău era antisemit din ură, tu eşti din dragoste: el le reproşa evreilor că sunt prea evrei, tu-mi reproşezi că nu sunt destul de evreică. Revendic dreptul la o indentitate ambiguă, revendic dreptul de a fi complicată.

Avea dreptate, bineînţeles! Eram din acei creştini care, ca să-şi ispăşească un trecut stânjenitor, au zeificat entitatea iudaică într-atât încât acuză de trădare pe orice evreu care nu se conformează acesteia. Cerându-i fiecărui israelit să-şi exhibe diferenţa ca pe un fetiş, ne arătam la fel de sectari ca părinţii noştri care pe vremuri îi cereau să şi-o ascundă. Pe vremea aceea însă, stăpânit cu totul de orbirea mea de goy, eram impermeabil la asemenea argumente.

Doar un lucru, unul singur, mă mâhnea: s-o părăsesc le-ar face plăcere părinţilor mei. Aceştia ar crede într-o victorie a bunului simţ francez când pentru mine era vorba de o înfrângere suferită de sistemul conjugal. Un eveniment foarte ciudat îmi înlătură scrupulele. Pe vremea aceea, tatăl meu, care efectua cercetări genealogice asupra familiei noastre, descoperi din întâmplare, în mijlocul secolului al XIX-lea, căsătoria la Aix-la-Chapelle a unuia din strămoşii noştri cu o domnişoară Esther Rosenthal, evreică poloneză de la care avusese patru copii, cel mai mic nefiind nimeni altul decât străbunicul lui direct. Această picătură de sânge semit în dinastia noastră ariană i se urcă la cap: făcu o congestie care-i fu fatală. Îmi amintesc ultimele lui cuvinte la serviciul de reanimare:

- Franz, toată viaţa m-am înşelat: evreii au dreptate, sunt adevăraţii precursori ai Europei moderne.

Îl urâsem pe tatăl meu ani de zile; ura se transformase în dispreţ la vârsta maturităţii, dispreţul în milă atunci când acest despot se revelase drept un bătrân fragil şi fricos. Dar după aceste ultime cuvinte, acest om redevenea tatăl meu. Şi-i sărutai mâinile acestui Drept pe care Revelaţia îl izbise în pragul morţii. Şi plângeam de disperare, când, cu o voce foarte înceată de agonizant, şopti:

- Ticăloşii sunt arabii, cu petrolul lor.

N-o mai iubeam pe Rebecca şi-mi părea rău. Sătul, chemam în zadar o pasiune care fugise de mine. Nu mai simţeam nimic, nu mai tremuram, nu mai eram gelos, iar acest calm mă întrista. Mi-o închipuiam pe Rebecca în braţele altor bărbaţi, sărutându-i, primindu-le mângâierile, omagiile, iar aceste imagini mă lăsau nesimţitor. Există oare mai mare sfâşiere decât aceea de a simţi focul pasiunii retrăgându-se din tine aşa cum marea se retrage de pe plajă în timpul refluxului? Aveam cochetării de bărbat bogat: oh, îmi spuneam, să suferi pentru o femeie, să fii cel neiubit, ce bine trebuie să fie! Vedeam ochii Rebeccăi implorându-mă, cerându-mi explicaţii raţionale când aşa ceva nu exista. D orinţa mea de ruptură era la fel de arbitrară ca dragostea la prima vedere pentru ea cu doi ani înainte.

- Dar spune-mi, spune-mi ce ţi-am făcut, dacă te-am vexat, dacă