- Ce mi-ai făcut? Nimic: greşeala ta e că exişti, şi-atât.

Pentru o nimica toată, o privire, un lapsus, un număr de telefon mâzgălit, o hârtie uitată într-un buzunar, îmi făcea scene de gelozie groteşti, insipide, repetate. Furia ei era o încercare magică de a simplifica o situaţie pe care n-o stăpânea. Eram supus cenzurii cotidiene a metresei legitime care-ţi pândeşte cămaşa, lenjeria, detectează cel mai mic fir de păr, îţi scotoceşte prin buzunare, în carnete, telefonează la numerele pe care le găseşte în ele în speranţa că va da peste o voce feminină. Se străduia să reconstituie anumite scene, conexiuni, reţele, cu toată migala unui detectiv. Căci nu există poliţişti mai implacabili unii faţă de alţii decât amanţii. În agendă, îmi tăia numerele sau adresele suspecte ca să nu le mai pot reciti. La spital, încercă chiar s-o cumpere pe-o infirmieră ca să mă pună sub supraveghere! Orice străin devenea pentru ea o persoană a priori echivocă şi deci periculoasă. Şi cu cât se arăta mai intransigentă, cu atât se cufunda mai mult în neîndemânare. Pe stradă, era o spioană pe urmele mele, pândind cea mai mică siluetă de femeie ca s-o evalueze înaintea mea, s-o deprecieze, "Inutil să te întorci după asta, mârâia ea, e-un adevărat cârnat." Ca s-o fac să turbeze, mă amuzam fixând intens mici bătrânei, doamne în vârstă, copilaşi, ceea ce o dezorienta, o obliga să rămână constant la pândă şi drept încheiere îi dădea adevărate înţepeneli ale gâtului. Zborul meu din floare în floare o agasa: de îndată ce identificase o complice, eram deja cu alta, aşa încât, crezând că a apucat prada, nu avea decât resturile. Prin investigaţiile sale căuta o rivală în carne şi oase, unică şi solidă, cu care s-ar fi putut măsura, confrunta. Dar nu abandonam cuplul nostru ca să formez altul, eram mereu în altă parte, mereu în avans cu o cucerire faţă de ea. I-o spuneam cu o sfidare puerilă: n-o să te părăsesc pentru o femeie anume ci pentru toate femeile.

- Mă iubeşti, îi spuneam, oare asta mă priveşte pe mine? Suferă în tăcere: discreţia este forma modernă a demnităţii.

Ritmul certurilor se intensifică până la a deveni pâinea noastră cea de toate zilele: puteam număra orele dintr-o săptămână în care nu ne certaserăm. Apartamentul răsuna de ecourile neîncetate ale altercaţiilor noastre violente. Zile întregi se petreceau în mijlocul unor crize sfâşietoare, toate deveneau pentru noi spaimă şi suferinţă şi mă temeam mai presus de orice de week-end-uri care ne lăsau patruzeci şi opt de ore întregi unul în faţa celuilalt. Fiecare ceartă era urmată de lungi îmbufnări încheiate prin împăcări pe cât de grăbite pe atât de fragile. Reconcilierea: aceasta este obscenitatea scenei de menaj! Că după atâtea invective, atâţia pumni, atâtea blesteme, consorţii sunt tot proaspeţi şi bine dispuşi, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut, iată murdăria, abjecta gaură de memorie. Curând chiar împăcările mă exasperară: eram sătul de acest scenariu reglat ca un balet de orologiu, de tot acest zgomot de vase sparte, mai codificat decât eticheta regelui la curte.

Aceste excese de violenţă ar fi trebuit să fie supapa unei tensiuni prea puternice. Dar supapa deveni însăşi pasiunea, scena regimului nostru nor mal iar excesul modul nostru afectiv.

Rebecca îmi spunea:

- Îţi trăieşti pubertatea la treizeci de ani, nu eşti decât un obsedat sexual.

- Ei şi? O asemenea obsesie n-ar avea nimic vulgar. Dar ai greşit drumul. Sunt: unul care nu vrea să renunţe la nimic, care refuză să aleagă. Îmi arunci în faţă ca pe-un scuipat don-juanismul meu. Accept. Don Juan aspiră la darul de a fi ubicuu: el vrea să fie amantul pasionat al uneia singure şi fluturele uşuratic al tuturor, vrea să ardă pentru cea urâtă şi să ardă pentru cea frumoasă, aspiră să îmbrătişeze într-o singură existenţă totalitatea destinelor posibile. Iată de ce este un erou al nerăbdării, nu un militant al plăcerii. Tu ai visuri de grizetă. Aspiri la fericirea unui cămin stabil; eu nu apreciez decât numărul partenerelor mele. Tu suferi de libertinajul meu, eu sufăr de tiraniile sentimentalităţii tale. În loc să ne copleşim cu reproşuri, mai bine să ne recunoaştem înclinaţiile divergente iar din această diversitate să tragem consecinţele logice.

Rebecca şi cu mine alcătuiam acel duo heterosexual standard pe care-l vezi peste tot, în parcuri, cafenele, dancing-uri, cu ochii umezi, cu mâinile uscate, cu fundul săpunit, cu sexul mereu gata să-şi dovedească ataşamentul, pe scurt, perfecta cochilie închisă. Îmi contemplam ursuza jumătate care-mi propunea la fiecare oră din zi şi din noapte să-mi schimb grija exclusivă de mine însumi cu un egoism în doi în care am face bloc împotriva tuturor! Ah, frumosul ideal blindat, splendida încarcerare în casa de fier matrimonială! Evenimentele din viaţa publică, marile drame care zdruncinau lumea nu ne mai atingeau decât înăbuşite de coconul nostru şi, prin urmare, nu ne atingeau. Ţesuserăm în jurul nostru o tunică solidă care ne proteja de exterior, iar Rebecca voia acum să elaboreze o a doua. Pentru ea, universul se reducea la o mână de fiinţe omeneşti departe de care se ofilea. Nu se simţea amestecată în ceva mai vast... Ignora chestiunile fundamentale ale epocii, trăia înecată în problemele ei personale, în înspăimântătoarea apăsare a frivolităţii sale.

Nu suporţi viaţa în doi decât denigrând-o, singurul mijloc ce mai rămâne pentru a o înfrumuseţa. Multă vreme, bârfa îmi ţinu loc de distracţie: a o vorbi de rău pe Rebecca, a o face bucăţele în faţa prietenilor mei mă oprea s-o părăsesc, era de-ajuns ca să-mi lichideze supărările; trădarea ca substitut al dezertării. Într-o duminică după-amiază, în care ne spuseserăm vorbe grele ca de obicei, ieşii să-mi cumpăr un pachet de ţigări. La întoarcere, nu mai era acasă: scotocii în cele două camere, strigai: nimic. Supărat de perspectiva unei lungi după-amieze solitare, îmi contactai un prieten la telefon. Îmi revărsai în urechea lui binevoitoare toate reproşurile mele pentru ea şi, cu acea nelipsită lăudăroşenie a holteilor, îi istorisii o oarecare aventură galantă survenită cu două zile înainte. După