Fu clipa în care Rebecca ţâşni din patul desfăcut: se ascunsese sub plapumă, confundându-se cu aceasta. Revelaţia unui anumit adevăr despre mine însumi pe care-l bănuia dar nu-ndrăznea să-l creadă avu asupra ei efectul unui revulsiv. Cu ghearele scoase, se puse să urle ca din gură de şarpe, începând să răstoarne scaune şi obiecte după obiceiul ei. Crezui că avea să-mi scoată ochii dar fu mai abilă. Cu o furie de-abia reţinută, ceru să mă însoţească la întâlnire; nebănuind motivele acceptai, jurându-mi să fiu atent. Prietenului stupefiat că o vede îi explică mai întâi stratagema sa şi apoi îi spuse:

- Ştiu că Franz îţi face confidenţe foarte intime despre mine. Te-ar interesa poate să auzi ce-mi spune el despre tine.

Dar, se întâmpla că mă aflam cu acest camarad, medic ca şi mine, în situaţie de rivalitate profesională în cadrul serviciului nostru, fiecare ţintind cel mai bun post, cel mai bun loc în stima profesorului nostru. Urma de aici o concurenţă sigură care se deversa când prin glume, când prin ranchiună şi despre care metresele noastre nu ignorau nimic. Degeaba îmi afirmai buna credinţă, confratele meu se arătă curios să afle ce debitam pe socoteala lui. Rebecca, foarte în vervă, nu-l scuti de nici un amănunt din calomniile mele despre el, începând cu fizicul lui dizgraţios şi sfârşind cu naivitatea sa sexuală, trecând prin temperamentul său de linguşitor. Pe măsură ce aceste divulgări erau debitate, pălea, convins că ea nu putea scorni detalii atât de precise. După o oră, se sculă, vânăt la faţă, şi ne părăsi fără un cuvânt. În după-amiaza aceea îl făcui un duşman de moarte şi nici una din înjuriile cu care o copleşii după aceea pe Rebecca nu mă putu consola de pierderea acestui prieten.

- Spune-mi, o întrebai, în trei ani de existenţă, ce uşi mi-ai deschis tu, pe cine mi-ai prezentat tu? Coafeze, vânzătoare, negustorese, retuşeze, manechine, stiliste, negustori de haine vechi, şamponeze, fotografi, pedichiuriste, cosmeticiene; iată-ţi relaţiile, tot acest popor mărunt al futilului şi al vanului, pifanii modei şi ai aparenţei.

Bineînţeles, am fi putut opta pentru soluţiile nobile. Din moment ce muream de prea mult stat împreună, ar fi trebuit să ne luăm o distanţă, să ne lăsăm în voia farmecului indirectului, să ne rărim vizitele. Dar cu cât ne rarefiam mai mult întrevederile, cu atât mai puţin aveam chef să mă întorc lângă ea. Ştiam că există mai multe şiretlicuri ca să salvezi sau să prelungeşti uniunea: să alegi sfâşierea, să rişti dragostea celuilalt, să-l ajuţi să-şi regăsească consistenţa. Am fi putut să ne dăruim în orgie unei mulţimi de urmăritori şi prin asta să consolidăm contractul, să mimăm o pierdere în scopul de a ne regăsi mai bine. Aceste opţiuni sufereau însă de a nu fi decât formale şi de a întreţine un compromis pe care nu-l mai voiam. Mi se grea, nu mai e vorba să reparăm sau să plătim, trebuie să spargem abcesul şi să ne despărţim. Mă mai iubeşti încă: n-aştepta să nu mă mai iubeşti; dacă pleci la momentul potriviz vom suferi amândoi mai puţin. Ajută-mă să scap de tine, redă-mi demnitatea pe care o pierd degradându-te. Să ne trăim amândoi fisurările respective fără să le agravăm una prin cealaltă.

Îmi răspunse:

- Vreau să trăiesc ca toată lumea lângă cineva plin de gri jă, vreau copii, asta-i tot. Ţi-am dat substanţa mea şi doresc să-ţi consacru întreaga viaţă.

- Nu-mi consacra nimic, te rog. Nu vreau să mi te sacrifici. Urăsc asta dinainte din cauza dobânzilor pe care le-ai cere într-o zi sau alta. N-aştepta recunoştinţă din partea mea.

- M-am exprimat greşit, Franz, degeaba sunt nefericită cu tine, voi rămâne fiindcă nu-mi pierd speranţa de a te schimba.

- Nu visa, altele au încercat s-o facă înaintea ta şi şi-au rupt dinţii. Un fel de mare obstacol îmi ruinează cu regulari tate întreprinderile sentimentale. În elanul meu către tine, am avut parţialitatea de a le uita pe toate femeile pe care le cunosc şi de a reuşi ceea ce ratasem cu ele, o dragoste nebună care să dureze. Minunea a ţinut doi ani. Azi plătim pentru că am vrut să repunem pe linia de plutire o iluzie. Lumea e plină de agitaţie: oamenii, lucrurile respiră, se mişcă, alcătuiesc o lungă perspectivă dezirabilă, preţioasă în care am poftă să fiu amestecat.

- Franz, prea mult analizezi ca să fii cu-adevărat sincer. Dar din moment ce nu mă mai vrei, mă înclin.

Cu lacrimi în ochi, Rebecca îşi strânse lucrurile şi plecă. Deşi n-o iubeam, eram emoţionat. Odată închisă uşa după această tovarăşă care de acum se topea în trecut, putui să mă cred liber. Legătura de fier era ruptă, lanţul, slăbit, zăcea pe jos; în sfârşit mă odihneam, izbit de o stupoare nervoasă. Dar lanţul avea să se strângă iar în mod violent şi să ne transmită o asemenea zguduitură încât ne vom simţi pentru totdeauna legaţi unul de celălalt.

A doua zi, Rebecca se întoarse şi îmi spuse:

- Nu pot să trăiesc fără tine: culcă-te cu toate femeile, dar păstrează-mă aici.

Ar fi trebuit să fiu fără milă. Dar această fată avea încăpăţânarea mută a celor umili împotriva căreia nu poţi face nimic, mă uza prin prezenţa ei pasivă şi o anumită laşitate mă făcu s-o accept din nou. De data aceasta, eram foarte hotărât să mă port fără scruple: era vorba de un război. Din moment ce ea nu simţea infernul conjugal, aveam s-o fac să atingă cu mâna infernul pur şi simplu.

Reflectai asupra celor mai bune mijloace de a o umili şi le clasai în ordine de şase: sexul, rasa, clasa socială, fizicul, vârsta, inteligenţa. Dintru-nceput, eliminai sexul, rasa şi vârsta, umiliri prea vagi ca să atingă o persoană precisă. Rebecca, de exemplu, aştepta cu o speranţă neliniştită s-o tratez într-o zi drept "jidoafcă împuţită", insultă în care ar fi găsit confirmarea mârşăviei mele. Tâmpita! Ar fi vrut să insult singurul lucru pe care-l