respectam în ea: iudaismul! Eu care căutam injurii eficace m-aş fi ridiculizat adresându-i-o pe aceasta: însemna s-o inocentez înjurându-i poporul; însemna s-o onorez prea mult confundând-o cu o comunitate prestigioasă. Înţelege-mă: rasismul e stupid, atacă în individ comunitatea şi comite o dublă eroare: îl lasă neatins pe cel ofensat şi provoacă solidaritatea poporului căruia îi aparţine, adună când ar trebui să dezbine. În întreprinderea de demolare în care mă angajasem cu Rebecca, lucram la un nivel mult mai subtil şi mai operant: îi atacam cele mai intime fibre, şi anume inteligenţa, pe care i-o puneam la îndoială, şi fizicul, pe care-l criticam, comoară preţioasă pentru o femeie care şi-a însuşit imperativul modern al societăţilor noastre, acela dea fi înainte de orice vizibil. La asta, adăugam condiţia socială, bună temă de vexaţii în epoca noastră de reflux care a restaurat arivismul, ierarhia claselor şi a averilor. Pe scurt, alegeam toate terenurile care nu puteau da loc unui răspuns politic sau ideologic, loveam în pântecele fragilităţii personale. O voiam pe Rebecca absolut neputincioasă în faţa suferinţei sale, adusă la ultimele limite.

Cât despre metodă, optai pentru inconsecvenţă: trebuia să sfarm în jurul ei orice certitudine, s-o fac să trăiască în spaimă şi în angoasă, s-o simt că se încordează şi se consumă puţin câte puţin, iar pentru asta trebuia să combin atacul cu surpriza, adică să iau iniţiativa, s-o hărţuiesc fără-ncetare, să nu fiu niciodată acolo unde mă aştepta (la nevoie să fac chiar dovadă de clemenţă când se temea de severitate şi invers).

Pentru ca să nu considere nimic drept câştigat, nici măcar cafeaua pe care-o luam împreună, pentru ca totul, până şi aerul pe care-l respiră, să fie saturat de bruftuluieli, de ură şi să simtă atârnându-i deasupra capului ameninţarea perpetuă a unei brutalităţi neaşteptate. Scopul era să recreez în jurul ei lumea de spaime arhaice în care trăiesc copiii bătuţi. Îi confecţionam pe măsură o existenţă cu ochii-n patru pentru ca să nu mai fie nici măcar alimentul mâniei mele, ci un martor vrednic de dispreţ şi fără importanţă al vieţii mele de zi cu zi.

Foarte repede, boala de a nu fi iubită întinse pe chipul metresei mele ceva mohorât, atenuându-i relieful frumuseţii, devenită posacă şi inexpresivă. De îndată ce i se altera farmecul, îi făceam o remarcă în acest sens. Se năpustea înaintea oglinzii şi crezându-se dizgraţioasă sfârşea prin a se urâţi în mod efectiv. Iată puterea răutăţii: îi modelează şi-i formează pe indivizi. Dar ce talent cere asta! Nu bănuim cât e de greu să fii odios; răul este o asceză ca şi sfinţenia, trebuie să în vingi mai întâi prejudecăţile unei societăţi mereu înclinată spre milă, să zdrobeşti fără încetare poporul palid al bunelor sentimente, să ai în fine un simţ teatral ascuţit, o cunoaştere psihologică a sufletului care nu este dată tuturor.

Culmea ghinionului, sărmana mea metresă mai şi somatiza la extrem, pedepsindu-se în corpul său pentru înfruntările noastre. Cea mai măruntă contrarietate scotea din ea erupţii de coşuri, mari plăci roşii cărora le trebuiau ore-ntregi ca să dispară şi pe care se ducea să le ascundă într-o cameră întunecată. De exemplu, cinam la nişte prieteni, oameni de felul meu, tineri burghezi înstăriţi, încărcaţi de ură şi bineînţeles "de stânga". La începutul mesei, pe ascuns, îi strecurai scurte remarce acide despre felul său ridicol de a se îmbrăca, despre nasul său care luceşte, tenul gras, ochii roşii. Cei de faţă credeau că sunt şoapte de tandreţe şi se extaziau de ataşamentul meu. Rebecca avea să se scoale de la masă ca să plângă şi păstră după aceea faţă de mine o atitudine ostilă. Astfel fiecare îşi închipuia că sunt inocent şi blând suportând o femeie vindicativă şi mânioasă. Iar urmarea o ştiam: iradierea nu avea să întârzie să-şi facă urâta ei treabă pe figura Rebeccăi. O pustulă mare i se năştea în mijlocul obrazului.

- Dragă, ai un coş pe faţă, exclamam cu voce tare.

Rebecca pălea, plimba un deget tremurător pe regiunea atacată, mă trata atunci de "cap de dovleac"sau de "mutră de cămilă". Luându-i pe toţi martori, îi râdeam în nas:

- Nu evina mea totuşi dacă eşti plină de coşuri, toată lumea ştie că nu există o vârstă anume pentru acnee. Toată lumea de la masă râdea, mai ales femeile, feministe bineînţeles, prea fericite să-şi vadă pusă la punct o rivală care nici măcar nu era de rangul lor. Dacă ai fi văzut faţa Rebeccăi în clipa aceea: lividă ca o mumie. În câteva secunde, frumuseţea ei peremptorie se prăbuşise ca un teanc de farfurii. Conversaţia se relua în timp ce ea făcea grevă de cuvinte, stătea bosumflată într-un colţ, ascunzându-şi stângaci obrazul cu o mână în timp ce răul evolua, ataca şi partea cealaltă, se căţăra spre tâmple, îşi întindea subtilele alterări până la gură şi la gât. Rebecca era atât de panicată, de fiecare dată când cinam mai mulţi împreună, încât alergia apărea chiar şi când eram drăguţ, dovadă că nu mai aveam nevoie să intervin ca să fiu eficient.

Şi pe urmă, scumpa mea concubină era îngrozitor de complexată în faţa acestei umanităţi superioare în care o târam şi al cărei tapaj distins o fascina. O botezaserăm "Muta" pentru că nu-ndrăznea să ia parte la conversaţiile noastre şi stătea, ţeapănă şi tăcută, pe scaunul ei. Şi întotdeauna o instalam la coada mesei, spre bucătărie, la oparte de toţi, din moment ce n-avea nimic de spus. Şi nu lipsea niciodată un suflet bun ca s-o facă să-şi remarce timiditatea şi s-o cufunde şi mai mult în mutismul ei. Căci Rebecca putea foarte bine să mă înnebunească de gelozie, să mă strivească sub cei douăzeci de ani primăvăratici ai săi, îi va lipsi întotdeauna acea bună cultură burgheză, acea copilărie visătoare în mari case un pic dărăpănate, ei care avea drept singură vilegiatură curtea blocului drept singură amintire din copilărie Kouskous-ul{10} de vineri seara şi ca unic breviar televizorul. Sărmana, n-asigura pe nimeni: se străduia să  fie la curent dar simţeai cunoştinţele noi de tot, spoiala proaspătă