— O declaraţie zdrobitoare. Când i-am comunicat derbedeului că există un martor, mi-a zâmbit luminos ca la o serbare în aer liber cu mititei, bere caldă şi "chişcă-mă de cur, Ioane, c-am votat tromboane!" După ce i-am povestit însă filmul de pe terasă, rânjetul i-a alunecat spre miazăzi. În clipa asta, nu pricepe de ce nu scot iepurele din joben.

— Nu-i suficient.

— Măi Herculache, puţin îmi pasă că exact în momentul ăsta nu-l pot aduce în faţa Tribunalului sub învinuirea de crimă. Sunt aproape sigur că el e criminalul şi, deocamdată, îmi ajunge. Ce urmăresc eu e să-l sperii în aşa măsură, încât socotind partida pierdută, să mă ducă de mână la staţia terminus. Ţeastă sau care dracu' o fi în spatele afacerii.

— Dacă-i doar un simplu killer cu contract, nu ştie nimic.

— Aşi! Cineva tot l-a contactat. S-a luat legătura cu el. Pe Cătălin Voicu sigur îl cunoaşte.

— Poate.

— Nu, poate. Sigur. Pui un pariu?

Încep să râd. Mizează pe faptul că amândoi frecventau acelaşi stabiliment. Că a dat peste Săraru, căutându-l pe Voicu...

— Voicu... Personajul mă intrigă din ce în ce mai mult.

Babuinul îşi curăţă unghiile cu briceagul. Se întrerupe ca să se zâmbească în voie:

— Trebuia să te intrige alaltăieri, când ţi-a scăpat din mână ca un peşte viu, pe o simplă legitimaţie de la tractirul ăla de fagotişti{75}.

— Tu vorbeşti?!! şi văd policrom Dalist în faţa ochilor. Să-ţi scape unul din arest, păi asta se întâmplă o dată la trei generaţii de poliţişti!

— Băi "un metru şi un pic", dacă te preocupa să-ţi dezvolţi cerebelul şi nu gioalele{76}, ai fi aflat că întâmplările sunt pe măsura oamenilor.

La oameni mari, greşeli mari! La pitici, căcărici!

— Hai sictir, du-te şi te plimbă!

— Chiar mă duc. Îl las pe Săraru să mediteze la trecutu-i revoluţionar şi încerc să dau de Voicu.

— Unde?

— Am nişte presimţiri în organism pe care vreau să le verific. Întâi, dau o raită pe la Crocodil să bag nişte fitile şi să-i văd cum dau în clocot. Pe urmă, trec pe la muşchetarul ăla de pune câinii pe bigudiuri. Mă interesează aerul din zonă...

I-am povestit tot ce ştiu despre Toto, fără să pomenesc însă de maică-mea.

— Tu încotro o iei?

— Am o grămadă de nasoale pe cap. Acum, mă duc la Crematoriu. La zece o incinerează pe Wanda. E interesant dacă şi cine mişună prin preajmă.

Bădoiu ridică din umeri:

— Pierdere de timp, te iei după capul lui Suliţă. Îţi imaginezi că se prezintă Marele Boss la condoleanţe? Sau c-o să participe la înhumarea Coanei Aurica? De ce? Să se convingă c-a murit de-a binelea? Ăla-i cornut, să se vâre singur în congres de filatori?

— Nu vine el, dar un observator tot trimite.

— Fâs! Ascultă, Boabe, completează-ţi agenda de lucru cu două probleme. Vezi ce poţi scoate de la Nina despre Voicu, şi contactează-l pe lăbarul ăla mic, Dorinel, să-i tragă o vizionare lui Săraru. Zi-i că-l plimbi cu maşina, vrăjeşte-l, în fine, te descurci tu...

— Te descurci şi tu la fel de bine. Ura! şi o iau spre uşă.

— Salve et i{77}! Nu uita ce te-am rugat...

Mă răsucesc pe călcâie ca un titirez:

— M-ai "rugat"?! Ce-ai păţit?

Îmi surâde ca o duminică sportivă. Când câştigă Rapidul. Plec pe gânduri, miroase suspect. Azi nu-i duminică şi nici meci. Ce o fi punând la cale Babuinul?

Sinistru rău la Crematoriu, nu ştiu cum s-o întind mai repede. Mi-amintesc de cuvintele unui muşteriu de-al meu, Nelu Pa'Şase (scund cât mine, purta 46 la escarpeni), comentând o situaţie asemănătoare: "Nasol momentul, mişto coliva!"

Ca totdeauna, peste tristeţea spectacolului, mă impresionează lipsa de însemnătate a individului, ca fenomen în sine, efemerul relaţiilor sociale, zădărnicia oricărui zbucium raportat la o groapă de trei pe unu... Făcând abstracţie de personal, participăm la ceremonie trei inşi. Plutonierul M., omul nostru care s-a ocupat de formalităţi, eu şi mama Wandei. Situaţia are motivaţiile ei, totuşi pustiul ceremoniei mă întristează.

Gabriela State e ca în transă. Ai senzaţia că participă la un spectacol pe care nu-l înţelege. Oricum, străin de persoana ei. Din fericire, nu durează mult. În circa treizeci de minute, se termină numărul, vin alţii la rând. M. rămâne să se ocupe de restul formalităţilor, eu o conduc acasă pe doamna State. O întreb dacă a mai primit vreun telefon în legătură cu copilul. Nu, nici un telefon. O rog să fie în continuare prudentă. De altfel, ne vom revedea mâine sau poimâine, imediat ce obţinem aprobarea Parchetului pentru deschiderea casetei de la Banklife.

Mă aude, dar nu percepe. O conduc până în casă. Mă asigur că totul e în ordine, că nu-i lipseşte nimic, nu trebuie să iasă nici după pâine. Mă urmăreşte cu o privire lipsită de conţinut. A rămas cu pălăria şi voalul, poşeta plic uitată la subsuoară şi mâinile înmănuşate abandonate în poală, cutremurătoare statuie a neputinţei.

Îi dau tot felul de sfaturi imbecile pentru că aşa se obişnuieşte şi n-o pot trimite la cinema. Îşi ridică privirea fără expresie. Întrebarea mă doboară:

— Eu acuma ce să fac?

***

Mă va urmări toată ziua. "Eu acuma ce să fac?"... Adică, în clipa imediat următoare, diseară, mâine, toată viaţa...

Mă întorc la birou. Din raportul schimbului de noapte, rezultă că, deocamdată, la Nina lucrurile decurg normal. Acum o oră, a plecat în oraş pentru îndătinatele cumpărături — blide, prosoape, lumânări etc. Mai puţin sicriul pe care Coana Aurica şi-l comandase din viaţă, după gustul şi gabaritul ei. Îl păstra la madam Covrig, altă prietenă din tinereţe. Femeia locuieşte la curte, spaţiu de depozitare berechet.

Găsesc şi rezultatul autopsiei lui Panait, catolica sosie a lui Ţeastă: infarctul cât se poate de autentic al unui cardiac cu vechi state. Că eu continui să fiu circumspect — prea a murit de parcă şi-ar fi aşteptat rândul şi la momentul oportun — e un punct de vedere pe care îl păstrez pentru mine. Oricum, o pistă închisă.

E ora douăsprezece. Înainte de a-mi continua itinerarul, îmi fac o cafea. Aştept să se răcească. Capul îmi vâjâie de ipoteze, coliziune pe teren accidentat.