Am scos şampania, am desfăcut-o şi mi-am turnat un pahar. Nu mai scriam poezii de dragoste. De fapt, nu mai scriam deloc. Nu mai aveam chef de scris.

Şampania aluneca bine pe gât. Am băut pahar după pahar.

Apoi m-am descălţat şi m-am dus în vârful picioarelor până la Bobby. M-am uitat printre jaluzele. Stăteau foarte aproape unul de altul, discutând.

M-am întors. Am terminat ce mai rămăsese din şampanie şi am dat-o pe bere.

A sunat telefonul. Era Bobby.

– Ştii ce? a zis. Ce-ar fi să vii şi tu încoace, să bei o bere cu mine şi cu Tammie?

Am închis. Am mai băut nişte bere şi am fumat vreo două trabucuri ieftine. M-am îmbătat tot mai mult. M-am dus până la apartamentul lui Bobby. Am bătut la uşă. A deschis.

Tammie era în capătul canapelei, trăgând pe nas cocaină, dintr-o lingură McDonald's. Bobby mi-a pus o bere în mâna.

– Problema, mi-a zis el, este că te simţi nesigur, îţi lipseşte încrederea în tine. Am tras din bere.

– Aşa e, Bobby are dreptate, a zis Tammie.

– Ceva în mine doare.

– Te simţi doar nesigur, a zis Bobby, e cât se poate de simplu.

Aveam două numere de telefon de-ale Joannei Dover. L-am încercat pe cel din Galveston. Mi-a răspuns.

– Sunt eu, Henry.

– Pari beat.

– Sunt, Vreau să vin să te văd.

– Când?

– Mâine.

– Bine.

– M-aştepţi la aeroport?

– Bineînţeles, dragă.

– Îmi iau bilet şi dup-aia te sun.

Mi-am rezervat bilet la zborul 707, care pleca din aeroportul L.A. Internaţional, în ziua următoare, la 12:15. I-am transmis informaţia Joannei Dover. Mi-a spus că o să mă aştepte.

A sunat telefonul. Era Lydia.

– Mi se pare că ţi-am zis că am vândut casa. Mă mut în Phoenix. Am să plec mâine dimineaţă.

– Bine, Lydia, mult noroc.

– Am avortat. Era cât pe-aci să mor, a fost îngrozitor. Am pierdut foarte mult sânge. N-am vrut să te deranjez cu chestia asta.

– Te simţi bine acum?

– Mă simt bine. Nu vreau decât să plec din oraşul ăsta. M-am săturat până în gât de el. Ne-am luat la revedere.

Am desfăcut o altă bere. S-a deschis uşa de la intrare şi a apărut Tammie. Se învârtea în cercuri largi, privindu-mă.

– A venit Valerie? am întrebat. L-ai vindecat pe Bobby de singurătate?

Tammie nu făcea decât să se învârtă în cerc. Arăta foarte bine în rochia ei lungă, indiferent dacă fusese futută sau nu.

– Ieşi de aici, i-am zis.

A mai făcut un cerc, apoi a zbughit-o pe uşă şi a urcat la ea.

N-am putut să dorm. Din fericire, aveam nişte bere. Am tot băut şi am terminat ultima sticlă cam pe la 4:30. Am stat şi am aşteptat până la 6 şi apoi am ieşit şi am mai cumpărat.

Timpul trecea încet. Am început să fac paşi. Nu mă simţeam bine, dar am început să cânt. Cântăm şi făceam paşi - din baie în dormitor, de la uşă până în bucătărie şi înapoi, cântând.

M-am uitat la ceas. 11; 15. Mai aveam o oră până la avion. Eram îmbrăcat. Îmi pusesem pantofii, dar n-aveam ciorapi. Nu mi-am luat decât o pereche de ochelari de citit, pe care i-am vârât în buzunarul de la cămaşă. Am zbughit-o pe uşă fără bagaje.

Maşina era parcată în faţă. M-am urcat. Soarele strălucea puternic. Mi-am lăsat capul pe volan o clipă. Am auzit o voce din curtea interioară: „Unde dracu' crede că se duce în halul ăsta?"

Am pornit maşina, am dat drumul la radio şi am demarat. Aveam probleme cu şofatul. Maşina tot depăşea linia dublă, galbenă şi intră pe sens opus. Eram claxonat şi reveneam pe banda mea.

Am ajuns la aeroport. Mai aveam un sfert de oră. Trecusem pe roşu, nu acordasem prioritate, depăşisem cu mult viteza legală tot drumul. Mai aveam paisprezece minute. Parcarea era plină, Nu puteam găsi un loc. Apoi am văzut unul în faţa unui lift, unde Volks-ul meu încăpea. Era o pan-cartă pe care scria PARCAREA INTERZISĂ. Am parcat totuşi. Când încuiam maşina, mi-au căzut ochelarii din buzunar şi s-au spart.

Ani luat-o la fugă pe scări şi am traversat stradă către ghişeul de rezervări al companiei aeriene. Era foarte cald. Transpiraţia curgea pe mine.

– Rezervare pentru Henry Chinaski. Funcţionara a scris biletul şi am plătit cu bani gheaţă.

– Apropo, mi-a zis femeia, v-am citit cărţile.

Am alergat spre zona unde se făcea controlul. S-a declanşat alarma. Aveam prea mult mărunţiş, şapte chei şi briceagul. Le-am pus într-o cutie şi am trecut din nou.

Cinci minute. Poarta 42.

Toată lumea urcase. Am urcat şi eu. Trei minute. Mi-am găsit locul, mi-am pus centura. Comandantul aeronavei vorbea la microfon.

Avionul a început să ruleze pe pistă, apoi a fost în aer. Ne-am legănat deasupra oceanului şi apoi am făcut marea întoarcere.

54.

Am coborât ultimul din avion. Joanna Dover era acolo.

– Dumnezeule, a râs ea. Arăţi îngrozitor!

– Joanna, hai să bem un Bloody Mary câtă vreme aşteptăm bagajele. Ah, pe naiba, n-am nici un fel de bagaj. Hai să bem totuşi câte un pahar.

Am intrat în bar şi ne-am aşezat.

– N-o să ajungi niciodată la Paris în felul ăsta.

– Nu prea mă dau în vânt după francezi. Sunt născut în Germania, ştii?

– Sper că o să-ţi placă unde stau. E simplu, două etaje şi mult spaţiu.

– Atâta vreme cât suntem în acelaşi pat...

– Am luat vopsele.

– Vopsele?

– Vreau să spun că poţi picta, dacă vrei.

– Ei, rahat. Dar oricum, mulţumesc. Erai ocupată în perioada asta?

– Nu. Am avut o relaţie cu un mecanic, dar a dispărut. N-a putut face faţă ritmului.

– Mai las-o baltă, Joanna, suptul şi fututul nu înseamnă totul.

– De-aia am cumpărat vopselele. Pentru când o să te simţi odihnit.

– Eşti o femeie şi jumătate. Chiar lăsând la o parte cei un metru optzeci ai tăi.

– Iisuse, parcă n-aş şti!

Mi-a plăcut la ea. Avea plase la toate ferestrele şi uşile. Ferestrele se bălăngăneau în afară - nişte ferestre mari. Pe podele nu erau covoare, avea două băi, mobilă veche şi o mulţime de mese, mari şi mici, peste tot. Era simplu şi convenabil.

– Fă un duş, a zis Joanna. Am râs.

– N-am decât hainele de pe