– O să-ţi mai cumpărăm mâine. După ce faci duşul, o să mergem să luăm o masă bună, cu fructe de mare. Ştiu un loc drăguţ.

– Au şi de băut?

– Păcătosule!

N-am făcut duş. Am intrat în cadă. Am mers ceva drum cu maşina. Niciodată nu mă gândisem că Galveston era o insulă.

– Traficanţii de droguri fură bărcile cu creveţi în ziua de azi. Îi omoară pe toţi cei de la bord şi apoi îşi transportă marfă cu ele. Ăsta e un motiv pentru care preţul creveţilor creşte mereu. A devenit o ocupaţie riscantă. Dar ocupaţia ta care mai e?

– N-am mai scris. Cred că pentru mine s-a terminat.

– De când s-a întâmplat asta?

– De şase sau şapte zile.

– Ăsta-i locul...

Joanna a tras într-o parcare. A condus foarte repede, dar nu ca şi cum ar fi intenţionat să încalce legea. A condus repede, de parcă ar fi fost dreptul ei s-o facă. Era o diferenţă şi am apreciat-o.

Ne-am aşezat la o masă izolată. Era răcoare, linişte şi semiîntuneric. Mi-a plăcut. Am ales homar. Joanna a ales ceva straniu. A comandat în franceză. Era sofisticată, umblată prin lume. Într-un fel, chiar dacă îmi displăcea, educaţia îţi era de folos atunci când te uitai într-un meniu sau căutai o slujbă, mai ales când te uitai într-un meniu. Întotdeauna m-am simţit inferior în faţa chelnerilor. Sosisem prea târziu şi cu prea puţin. Chelnerii citeau cu toţii Truman Capote. Eu citeam rezultatele la curse.

Masă a fost bună şi departe, în golf, se puteau vedea bărcile de pescuit creveţi, ambarcaţiunile poliţiei şi piraţii. Homarul era delicios şi l-am făcut să alunece cu un vin foarte bun. Amice homar, întotdeauna mi-a plăcut de tine, în carapacea ta roşietică, periculos şi moşcăit.

Când ne-am întors acasă la Joanna Dover, am băut o sticlă de vin roşu excelent. Ne-am aşezat în întuneric, urmărind cele câteva maşini care treceau jos, pe stradă. Am rămas aşa, tăcuţi, apoi Joanna a zis:

– Hank.

– Da?

– De ce ai venit la mine? Din cauza vreunei femei?

– Da.

– Ai terminat-o cu ea?

– Îmi place să cred că aşa stau lucrurile. Dar dacă aş zice „nu"…

– Vasăzică nu ştii?

– Nu prea.

– Parcă poţi să ştii vreodată?

– Nu cred.

– Tocmai de-aia e treaba aşa împuţită.

– Chiar că-i împuţită.

– Hai să ne futem.

– Am băut prea mult.

– Hai să mergem la culcare.

– Vreau să mai beau,

– N-o să fii în stare să...

– Ştiu. Sper să mă laşi să stau patru sau cinci zile.

– Depinde de performanţele tale.

– Mi se pare cinstit.

Când am terminat vinul, abia dacă puteam să ajung până în pat. Eram deja adormit când Joanna a ieşit din baie...

55.

Când m-am trezit, m-am dat jos din pat şi am folosit periuţa de dinţi a Joannei, am băut două pahare de apă, m-am spălat pe mâini şi pe faţă, m-am întors în pat. Joanna s-a întors şi gura mea a găsit-o pe a ei. A început să mi se scoale. I-am luat mâna şi i-am pus-o pe pulă. Am înşfăcat-o de păr, trăgându-i capul înapoi, sărutând-o cu sălbăticie. M-am jucat cu pizda ei. I-am zgândărit clitorisul. Era foarte umedă. Am încălecat-o şi i-am vârât-o. Am ţinut-o înăuntru. O puteam simţi cum reacţionează. Am reuşit să pompez multă vreme. În cele din urmă, n-am mai putut să mă ţin. Eram umed de transpiraţie şi inima îmi bătea aşa de tare, încât o puteam auzi.

– Nu sunt într-o formă foarte bună, i-am spus.

– Mi-a plăcut. Hai să tragem nişte iarbă. A dat la iveală o ţigară cu marijuana. Ne-am pasat-o de la unul la altul.

– Joanna, i-am spus, încă mi-e somn. Parcă aş mai dormi vreo oră.

– Nici o problemă, de îndată ce terminăm ţigara.

Am terminat-o şi m-am întins din nou în pat.

Am adormit.

În seara aia, după cină, Joanna mi-a arătat nişte mescalină.

– Ai încercat vreodată chestia asta?

– Nu.

– Vrei să încerci?

– Da.

Joanna avea nişte vopsele, pensulă şi hârtie răspândite pe masă. Apoi mi-am amintit că era colecţionară de artă şi că îmi cumpărase nişte tablouri. Băusem toată seara bere Heineken, dar încă eram treji.

– E un drog foarte puternic.

– Ce efect are?

– Are un efect straniu. S-ar putea să ţi se facă rău. Când vomiţi, efectul e şi mai puternic. Dar eu prefer să nu vomit, aşa că îi adaug şi puţin bicarbonat. Cred că principalul lucru legat de mescalină este că te face să simţi groaza.

– Am mai simţit asta fără nici un fel de ajutor.

Am început să pictez. Joanna a dat drumul la muzică. Era o muzică stranie, dar îmi plăcea. M-am uitat în jur, Joanna dispăruse. Nu-mi păsa. Am pictat un bărbat care tocmai se sinucisese, spânzurându-se de grindă cu o frânghie. Am folosit multe nuanţe de galben. Mortul era aşa strălucitor şi drăguţ. Apoi cineva a zis:

– Hank...

S-a întâmplat chiar în spatele meu. Am sărit de pe scaun.

– IISUSE! AH, RAHAT. IISUSE!

Mici bule îngheţate au început s-o ia la fugă de pe ceafă spre umeri şi pe spate. Tremuram şi clănţăneam. M-am uitat în jur. Joanna stătea acolo.

– Să nu mai faci asta niciodată, i-am spus. Să nu mai ţipi aşa, că te omor!

– Hank, n-am făcut decât să mă duc după nişte ţigări.

– Ia uită-te la pictură asta.

– Oh, e minunată, a zis. Îmi place foarte mult!

– E din cauza mescalinei, probabil.

– Da, aşa e.

– Bine, dă-mi şi mie o ţigară, cucoană.

Joanna a râs şi a aprins două.

Am început să pictez din nou. De data asta chiar că am făcut-o: Un lup uriaş, verde, futând o tipă cu părul roşcat. Părul îi curgea pe umeri, în vreme ce lupul verde i-o înfigea printre picioarele ridicate, iar ea stătea neajutorată şi supusă. Lupul i-o trăgea în noaptea arzătoare, era undeva, afară, iar luna şi stelele cu braţe lungi îi priveau. Era cald, cald şi plin de culoare.

– Hank...

Am sărit în sus şi m-am întors. Joanna era în spatele meu. Mi-am înfipt mâna în gâtul ei.

– Ţi-am spus, fir-ai a dracului, să nu te furişezi aşa...

57.

Am rămas cinci zile şi cinci nopţi. Dup-aia nu mi s-a mai sculat. Joanna m-a dus cu maşina la aeroport. Îmi