cumpărase un geamantan şi nişte haine noi. Uram aeroportul Dallas-Fort Worth. Era cel mai inuman aeroport din America.

Joanna mi-a făcut cu mâna şi m-am trezit în aer.

Călătoria spre Los Angeles a fost lipsită de incidente. Am coborât şi am plecat în căutarea maşinii. Am luat liftul până în parcare, dar nu mi-am văzut Volks-ul. M-am gândit că cineva mi-l mutase de-acolo. M-am dus şi pe partea opusă - am ocolit şi am ieşit pe altă parte. L-am zărit. Toată averea mea era un bilet de parcare.

M-am dus acasă cu maşina. Apartamentul arăta ca de obicei - sticle şi gunoaie peste tot. Trebuia să fac puţină curăţenie. Dacă cineva l-ar fi văzut în halul ăla, mă dădea pe mâna poliţiei.

Am auzit o bătaie în uşă. Era Tammie.

– Salut, a zis ea.

– Bună.

– Trebuie să fi fost într-o grabă teribilă când ai plecat. Toate uşile au rămas descuiate. Uşa din spate era larg deschisă. Ascultă, promiţi să nu spui dacă îţi zic ceva?

– Promit.

– Arlene a intrat şi ţi-a folosit telefonul, interurban.

– Bine.

– Am încercat s-o opresc, dar n-am putut. Luase nişte droguri.

– Bine.

– Unde ai fost?

– În Galveston.

– De ce ai întins-o aşa? Nu eşti în toate minţile.

– Va trebui să plec din nou sâmbăta.

– Sâmbătă?Azi ce e?

– Joi.

– Unde te duci?

– New York.

– De ce?

– O întâlnire cu cititorii. Mi-au trimis biletele acum două săptămâni. Şi am obţinut şi un procent din încasări.

– Ah, ia-mă cu tine. O s-o las pe Dancy cu mama. Vreau să merg şi eu.

– Nu-mi pot permite să te iau cu mine. O să rămân fără nici un profit. Am avut cheltuieli mari în ultima vreme.

– O să fiu cuminte! Am să fiu atât de cuminte! Niciodată n-o să plec de lângă tine! Chiar că mi-ai lipsit.

– Nu pot, Tammie.

S-a dus la frigider şi a scos o bere.

– Pur şi simplu, te doare în cot. Toate poeziile alea de dragoste erau nişte aiureli.

– Ba nu erau aiureli atunci când le-am scris. A sunat telefonul. Era editorul meu.

– Unde ai fost?

– În Galveston. Pentru documentare.

– Am auzit că ai o întâlnire în New York, sâmbăta asta.

– Da, vrea să vină ai Tammie, gagica mea.

– Şi o iei cu tine?

– Nu, nu-mi pot permite.

– Cât costă?

– 316 dolari dus-întors.

– Chiar vrei s-o iei cu tine?

– Cred că da.

– Bine, ia-o. Am să-ţi trimit un cec prin poştă.

– Vorbeşti serios?

– Da.

– M-ai lăsat fără cuvinte.

– Las-o baltă. Aminteşte-ţi doar de Dylan Thomas.

– Pe mine n-or să mă ucidă. Ne-am luat la revedere. Tammie trăgea din sticla de bere.

– E-n regulă, i-am zis. Ai două-trei zile să-ţi faci bagajele.

– Vrei să spui că merg şi eu?

– Da. Editorul meu îţi plăteşte drumul. Tammie a sărit în sus şi în a luat în braţe. M-a sărutat, m-a apucat de coaie, m-a tras de pulă.

– Eşti cel mai drăguţ futăcios bătrân! New York. În afară de Dallas, Houston, Charlestone şi Atlanta, era cel mai nasol loc în care fusesem vreodată. Tammie s-a lipit de mine şi mi s-a sculat pula. Joanna Dover nu mă terminase chiar de tot...

 

 

58.

 

Aveam avion la 3:30 după-amiaza, în sâmbăta aceea. La ora 2 am bătut la uşa lui Tammie. Nu era acasă. M-am întors la mine şi m-am aşezat. A

sunat telefonul. Era Tammie.

– Ascultă, am zis, ar trebui să ne gândim la plecare. Mă aşteaptă nişte oameni la aeroportul

Kennedy. Unde eşti?

– Îmi lipsesc şase dolari pentru o reţetă. Vreau să cumpăr nişte Quaaludes1.

– Unde eşti?

– Sunt la intersecţia dintre bulevardele Santa

Monica şi Western. E o farmacie. N-ai cum să n-o vezi.

Am închis, m-am urcat în maşină şi m-am dus acolo. Am parcat la intersecţie, am coborât şi m-am uitat în jur. Nu era nici o farmacie.

M-am urcat iar în maşină şi am mers încet, uitându-mă după rabla ei roşie, Camaro. Am văzut-o cinci străzi mai jos. Am parcat şi am intrat în farmacie. Tammie stătea pe un scaun. Dancy a alergat spre mine şi s-a strâmbat.

– Nu putem lua şi copilul.

– Ştiu, o s-o lăsăm la maică-mea.

– La maică-ta? Păi stă la vreo trei mile în direcţia opusă.

– E în drum către aeroport.

– Ba nu, e în direcţia opusă.

– Ai cei şase dolari? I-am dat banii.

Medicament antidepresiv.

– Ne vedem la tine. Ţi-ai făcut bagajul?

– Da, sunt gata.

M-am întors cu maşina şi am aşteptat. Apoi le-am auzit.

– Mami! a zis Dancy. Vreau un Ding-dong{4}. Au urcat scările. Le-am aşteptat să coboare. N-au mai coborât. Am urcat eu la ele. Tammie îşi făcuse bagajul, dar stătea în genunchi tot trăgând de fermoarul genţii de voiaj.

– Ascultă, i-am zis, am să-ţi duc eu astea la maşină.

Avea două pungi mari de cumpărături pline cu lucruri şi trei rochii pe umeraşe. Toate astea în afară de geamantan.

I-am dus pungile şi rochiile în maşină. Când m-am întors, ea încă îşi făcea de lucru cu fermoarul.

– Tammie, hai să mergem!

– Stai o clipă.

A îngenuncheat, manevrând fermoarul în sus şi în jos. Nu s-a uitat în interiorul genţii, nu făcea decât să plimbe fermoarul.

– Mami, a zis Dancy, vreau un Ding-dong.

– Hai, Tammie, hai să mergem.

– Ah, bine.

I-am luat geanta şi ele au ieşit după mine.

M-am luat după Camaro-ul ei roşu făcut praf, până acasă la maică-sa. Am intrat. Tammie s-a repezit la dulapul maică-sii şi a început să umble la sertare. Deschidea unul, amesteca totul înăuntru, apoi îl împingea cu un pocnet şi trecea la altul, unde făcea acelaşi lucru.

– Tammie, avionul e gata să decoleze.

– Ah, nu, avem destul timp. Nu-mi place deloc să pierd vremea prin aeroporturi.

– Ce ai de gând să faci cu Dancy?

– O s-o las aici până se întoarce maică-mea de la serviciu.

Dancy a scos un geamăt. Aflase în cele din urmă şi a început să urle. Au început să-i curgă lacrimile. Apoi s-a oprit, a strâns pumnii şi a ţipat:

– VREAU UN DING-DONG!

– Ascultă, Tammie, am să te aştept în maşină.

Am ieşit şi am aşteptat cinci minute. Apoi m-am întors. Tammie încă umbla la sertare.

– Te rog, Tammie, hai să mergem!

– Bine.

S-a întors spre Dancy.

– Ascultă, o să stai aici până se întoarce