Petrus mi-a reamintit că ştiam să trezesc Agape mulţumită exerciţiului Globului albastru. Dar pentru ca Agape să se poată răspândi, nu trebuia să-mi fie teamă să-mi întorc viaţa pe dos. Dacă-mi plăcea ceea ce făceam, foarte bine; dar dacă nuu-mi plăcea, mai era timp să o schimb. Lăsând să se producă o schimbare, mă transformam într-un teren fertil, şi lăsam imaginaţia creatoare să-şi răspândească în mine sămânţa.

  „Tot ceea ce te-am învăţat, inclusiv Agape, nu are sens decât dacă eşti mulţumit de tine. În caz contrar, exerciţiile pe care le-ai învăţat te vor duce inevitabil spre dorinţa de schimbare. Ca să nu se întoarcă împotriva ta, trebuie să laşi transformarea să se petreacă.

  „Este momentul cel mai dificil al vieţii unui om. Când poate discerne care este Lupta cea Bună, dar se simte incapabil să-şi schimbe viaţa ca să o poarte. Cunoaşterea se va întoarce atunci împotriva celui care o deţine.”

  Am privit oraşul Foncebadon. Poate că toţi aceşti oameni, în grup, au simţit nevoia de schimbare. L-am întrebat pe Petrus dacă alesese acest cadru intenţionat pentru a-mi spune asta.

  „Nu ştiu ce s-a petrecut aici, a răspuns el. Oamenii sunt adesea obligaţi să accepte o schimbare provocată de destin, dar nu despre asta vorbeam. Vorbesc de un act de voinţă, de o dorinţă concretă de a lupta împotriva a tot ce nu te satisface din viaţa ta de zi cu zi.

  „În cursul existenţei noastre, suntem mereu confruntaţi cu probleme dificile. De exemplu, să traversezi o cădere de apă fără ca ea să te răstoarne. Trebuie atunci să laşi să acţioneze imaginaţia creatoare. În cazul tău, miza era viaţă ori moarte, şi nu era timp pentru ezitări: Agape ţi-a indicat singura cale.

  „Dar există probleme pentru care trebuie să alegem între o cale sau alta. Probleme cotidiene, ca o decizie profesională, o ruptură afectivă, un contact social. Fiecare dintre aceste mici decizii poate semnifica opţiunea între viaţă şi moarte. Când ieşi de acasă dimineaţa ca să mergi la lucru, ai de ales între un mijloc de transport care să te lase sănătos şi întreg la uşa biroului, şi un altul care va suferi un accident ducând la moartea pasagerilor. Iată cum o simplă decizie poate să-l privească pe om pentru tot restul vieţii sale.”

  Reflectam în timp ce Petrus vorbea. Alesesem să parcurg drumul Sfântului Iacob în căutarea sabiei mele. Ea era cea care conta pentru mine cel mai mult pentru mine, şi trebuia să o găsesc cu orice preţ. Trebuia să iau decizia justă.

  „Singurul mod de a lua decizia justă este de a recunoaşte decizia greşită, a explicat Petrus când i-am spus ce mă preocupa. Examinează cealaltă cale, fără teamă şi fără morbiditate, şi apoi hotărăşte.”

  Apoi, Petrus m-a învăţat EXERCIŢIUL UMBRELOR.

  „Problema ta e sabia” a spus el după ce îmi prezentase exerciţiul.

  Am confirmat.

  „Atunci fă exerciţiul acesta acum. Mă duc să mă plimb. Până mă întorc, ştiu că vei fi găsit decizia justă.”

  Mi-am amintit de graba lui Petrus din aceste ultime zile şi această conversaţie în oraşul abandonat. Ai fi spus că încerca să câştige timp ca să ia el însuşi o decizie. Am prins curaj şi am realizat exerciţiul.

  Am început cu respiraţia RAM pentru a mă pune în armonie cu mediul. Apoi, vreme de un sfert de oră, am privit umbrele din jurul meu. Umbrele caselor în ruină, ale pietrelor, ale lemnelor, a vechii cruci din spatele meu. Observându-le astfel în primele zece minute, am înţeles cât de greu era să ştii exact care parte era reflectată. Nu mă gândisem niciodată la asta. Anumite grinzi drepte se transformau în forme colţuroase, li o piatră neregulată avea o formă rotunjită când se reflecta. Nu mi-a fost greu să mă concentrez, pentru că exerciţiul era fascinant. Mi-am imaginat apoi soluţii nepotrivite pentru a-mi găsi sabia. Nenumărate idei mi-au trecut prin minte – de la „a lua un autobuz până la Sfântul Iacob”, până la „a-i telefona soţiei mele, şi, prin şantaj sentimental, s-o fac să-mi spună unde o dusese”.

  Când Petrus s-a întors, surâdeam.

  „Ei?

  Am descoperit cum îşi scria Agatha Christie romanele poliţiste, am spus eu, glumind. Transforma cea mai proastă ipoteză în ipoteza corectă. Cunoştea fără îndoială exerciţiul Umbrelor.”

  Petrus m-a întrebat unde se găsea sabia mea.

  „Am să-ţi descriu mai întâi ipoteza greşită pe care o elaborasem în timp ce priveam umbrele: sabia nu se găseşte pe drumul Sfântului Iacob.

  — Eşti un geniu! Ai descoperit că mergeam de atâta timp ca să-ţi căutăm sabia. Credeam că ţi s-a spus deja lucrul ăsta în Brazilia.

  — Şi e păstrată într-un loc sigur, am continuat eu, un loc în care soţia mea nu ar avea acces. Am dedus că se află într-un loc absolut deschis, dar astfel încât e ascunsă privirii.”

  Petrus n-a mai râs de data asta. Am continuat: „Şi cum cel mai absurd ar fi să se găsească într-un loc plin de lume, e într-un loc aproape pustiu. Aş merge mai departe: pentru ca cele câteva persoane care o văd să nu ghicească diferenţa între o sabie ca a mea şi o sabie spaniolă tipică, trebuie să se găsească undeva unde nimeni nu e în stare să distingă stilurile.

  — Crezi că e aici?

  — Nu, nu e aici. Ar fi o greşeală gravă să fac exerciţiul acolo unde se găseşte sabia. Am abandonat această ipoteză imediat. Dar trebuie să fie într-un oraş asemănător celui de aici. Nu poate fi vorba de un oraş abandonat, pentru că o sabie într-un oraş abandonat ar atrage atenţia pelerinilor şi plimbăreţilor. Foarte repede s-ar găsi agăţată pe peretele unui bar.

  — Foarte bine”, a spus el, şi am remarcat că era mândru de mine sau de exerciţiul pe care