„ Încă ceva, am insistat.

  — Ce anume?

  — Cel mai prost loc unde s-ar putea găsi sabia unui frate ar fi un loc profan. Trebuie să fie într-un loc sacru. De exemplu, într-o biserică de unde nimeni n-ar risca să o fure. Pe scurt: sabia mea se găseşte într-o biserică dintr-un orăşel aproape de Sfântul Iacob, la vedere, dar în armonie cu locul. De acum înainte, voi vizita toate bisericile de pe Drum.

  — N-o să fie nevoie, a obiectat el. Când va veni momentul, o vei recunoaşte.”

  Reuşisem.

  „Ascultă, Petrus, de ce am mers atât de repede şi de ce rămânem acum atât de mult timp într-un oraş părăsit?

  — Care ar fi decizia cea mai proastă?”

  Am privit umbrele cu colţul ochiului. Avea dreptate. Nu eram aici din întâmplare.

  Soarele dispăruse în spatele munţilor dar o lumină vie persista înainte de căderea nopţii. Razele sale trebuie că scăldau încă Crucea de fier, crucea pe care voiam s-o văd şi care nu se găsea decât la câteva sute de metri. Voiam să cunosc motivele acestei aşteptări. Mersesem foarte repede toată săptămâna şi vedeam că unicul motiv era că trebuia să ajungem aici exact în această zi şi la această oră.

  Am încercat să înfirip o conversaţie, ca să treacă timpul, dar l-am simţit pe Petrus încordat şi concentrat. Îl văzusem de mai multe ori prost dispus, dar nu-mi aduc aminte să-l fi văzut vreodată încordat. Deodată, mi-am adus aminte că ba da, mai fusese o dată aşa, când luam micul dejun într-un sat al cărui nume îl uitasem, puţin înainte de a întâlni…

  Am ridicat ochii. Era aici. Câinele.

  Câinele violent care mă aruncase prima oară la pământ, câinele laş care plecase în fugă data următoare. Petrus îmi promisese să mă ajute la viitoarea noastră întâlnire, şi m-am întors spre el. Dar lângă mine nu mai era nimeni.

  Mi-am ţinut ochii aţintiţi în cei ai animalului, în timp ce căutam rapid o modalitate de a face faţă situaţiei. Niciunul dintre noi nu a făcut nici cea mai mică mişcare, şi m-am gândit o clipă la duelurile de western din oraşe fantomă. Nu i-ar trece prin gând niciodată nimănui să regizeze un duel între un om şi un câine – prea neverosimil! Şi cu toate acestea, eu trăiam acolo, în realitate, ceea ce pentru o ficţiune ar fi fost neverosimil.

  Acolo se afla Legiune, pentru că erau mulţi. Aproape de mine, era o casă abandonată. Dacă aş fi luat-o la fugă, aş fi putut să urc pe acoperiş, şi Legiune nu m-ar fi urmărit. Era prizonierul corpului şi posibilităţilor unui câine.

  Am renunţat rapid la idee, păstrându-mi ochii aţintiţi în ochii lui. De multe ori de-a lungul Drumului mă temusem de acest moment, şi iată că sosise. Înainte de a-mi găsi sabia, trebuia să-l întâlnesc pe duşman, şi să înving sau să fiu înfrânt. Nu-mi rămânea decât să-l înfrunt. Dacă aş fi fugit atunci, aş fi căzut într-o cursă. Poate câinele nu ar mai fi revenit, dar teama m-ar fi însoţit până la Sfântul Iacob de la Compostella. Şi chiar mai târziu, l-aş fi visat pe câine nopţi întregi, temându-mă să nu apară în clipa următoare, şi trăind cu teama pentru tot restul zilelor mele.

  În timp ce mă gândeam, câinele a făcut o mişcare în direcţia mea. Imediat m-am concentrat exclusiv asupra luptei care avea să se încingă. Petrus plecase şi eram singur. Mi-a fost frică. Şi în clipa în care mi-a fost frică, câinele a început să vină încet spre mine, mârâind încetişor. Acest mârâit reţinut era cu mult mai ameninţător decât un scheunat violent, şi frica mi-a crescut. Ghicind slăbiciunea în privirile mele, câinele s-a aruncat asupra mea.

  A fost ca şi cum o piatră m-ar fi lovit în piept. Am fost aruncat la pământ. Mi-am adus vag aminte că-mi cunoşteam moartea şi că ea nu avea să vină în felul acesta, dar frica creştea în mine, şi eu nu reuşeam să o controlez. Am luptat să-mi apăr doar faţa şi gâtul. O durere puternică în picior m-a făcut să mă contract şi am înţeles că-mi fusese smulsă carnea. Mi-am luat mâinile de pe cap şi mi le-am îndreptat spre rană. Câinele a profitat de asta şi s-a pregătit să-mi atace faţa. În acel moment, mâna mea a atins o piatră. Am apucat-o şi am lovit fiara cu toată forţa disperării mele.

  Câinele s-a îndepărtat puţin, mai mult surprins decât rănit, şi am reuşit să mă ridic. S-a mai dat înapoi, dar piatra mânjită de sânge mi-a dat curaj. Respectul meu exagerat pentru inamic era o cursă. Animalul nu putea avea mai multă forţă decât mine. Putea fi mai agil, dar nu putea fi mai puternic, pentru că eu eram mai greu şi mai mare decât el. Din clipa aceea, nu-mi mai era atât de frică, dar îmi pierdusem orice control, şi am început să răcnesc, cu piatra în mână. Animalul a mai dat înapoi şi brusc s-a oprit.

  Era ca şi cum îmi citea gândurile. În disperarea mea, mă simţeam puternic, şi ridicol că mă bat cu un câine. O senzaţie de putere m-a învăluit deodată ţi un vânt cald a început să bată în oraşul acela pustiu. Am simţit atunci o silă uriaşă de a continua această luptă – la urma urmelor, era suficient să-l ţintesc drept în cap cu piatra şi ar fi fost învins. Am vrut să pun capăt acestei poveşti, să-mi privesc piciorul, şi să termin cu această experienţă absurdă a sabiei şi cu straniul drum al Sfântului Iacob.

  Era încă o cursă. Câinele a făcut un salt şi m-a aruncat din nou la pământ. De data asta, a reuşit să evite abil piatra şi mi-a muşcat mâna ca să-i dau drumul. Am început să-i dau pumni, cu mâna goală, fără să-i provoc vreo problemă majoră. Puteam doar să evit să mă mai muşte. Ghearele lui ascuţite au început