Deodată am auzit în mine o voce spunându-mi că dacă el m-ar fi dominat, lupta s-ar fi sfârşit şi aş fi în siguranţă. Învins, dar viu. Piciorul mă durea, şi tot corpul, acoperit de zgârieturi, mă ardea. Vocea insista să abandonez lupta, şi am recunoscut-o: era vocea lui Astrain, Mesagerul meu. Câinele s-a oprit un moment, ca şi cum ar fi auzit şi el vocea, şi încă o dată am avut chef să abandonez totul. Astrain îmi spunea că mulţi oameni în viaţa asta nu-şi găsesc sabia. Cu ce ar putea asta să schimbe lucrurile? Ce voiam eu era să mă întorc la soţia mea, să am copii şi să fac munca care-mi place. Destul cu toate aceste absurdităţi, destul cu înfruntatul câinilor şi escaladatul cascadelor! Era a doua oară că-mi spuneam asta, dar acum dorinţa era mai puternică, şi am avut certitudinea că aveam să mă predau în clipa următoare.

  Un zgomot pe stradă a atras atenţia animalului. Era un păstor care-şi aduna caprele de pe câmp. Mi-a revenit deodată în memorie că mai trăisem o dată această scenă, lângă ruinele vechiului castel. Când câinele a observat caprele, s-a desprins de mine cu un salt şi s-a pregătit să le atace. Era salvarea mea.

  Păstorul a început să strige, şi caprele s-au împrăştiat în fugă. Înainte să se poată îndepărta câinele, am rezistat o secundă în plus, pentru a da animalelor timp să fugă, şi l-a reţinut pe câine de o labă. Am nutrit speranţa smintită că păstorul îmi va veni într-ajutor, şi am regăsit o clipă încrederea în sabie şi în puterea RAM.

  Câinele încerca să se elibereze. Deja nu mai eram duşmanul, ci un neavenit. Ceea ce voia acum se găsea acolo, în faţa lui: caprele. Dar eram încă agăţat de laba animalului, aşteptându-l pe păstorul care nu venea, aşteptând căpriţele care nu fugeau.

  Această clipă mi-a salvat sufletul. O forţă imensă a apărut în mine, şi nu mai era iluzia puterii, care provoacă plictiseala şi dorinţa de a renunţa. Astrain a murmurat din nou: trebuia să înfrunt mereu lumea cu aceleaşi arme ca şi cele cu care eram înfruntat. Şi nu puteam să înfrunt un câine decât devenind câine eu însumi.

  Era nebunia de care Petrus îmi vorbise în ziua aceea. Mi-am arătat dinţii şi am mârâit gros, ura exprimându-se prin sunetele pe care le produceam. Cu colţul ochiului am văzut figura speriată a păstorului, şi caprele care se temeau de mine la fel ca şi de câine.

  Legiune a înţeles, şi i s-a făcut frică. Atunci, am dat brusc atacul. Era pentru prima oară de la începerea luptei. Am atacat cu dinţii şi cu unghiile, încercând să-l muşc pe câine de gât, exact cum mă temusem să n-o facă el. Nu mai rămăsese în mine decât o imensă dorinţă de victorie. Nimic altceva nu avea importanţă. M-am aruncat asupra animalului şi l-a răsturnat la pământ. Lupta ca să se elibereze, şi ghearele lui se înfigeau în pielea mea, dar şi eu muşcam şi zgâriam. Dacă se elibera, avea să fugă încă o dată, iar eu nu voiam ca asta să se mai repete vreodată. Astăzi, aveam să-l înving şi să-l pun în derută.

  Animalul m-a observat cu groază. Acum eu eram un câine şi el părea transformat în om. Vechea mea teamă acţiona în el, cu o asemenea forţă că a reuşit să se elibereze, dar l-am închis în fundul unei case părăsite. În spatele unui mic zid de ardezie se găsea o prăpastie, şi nu mai era nici un mijloc de fugă. Era un om care avea să vadă acolo faţa morţii sale.

  Deodată, am înţeles că era ceva care nu mergea. Eram prea puternic. Gândirea îmi devenea ceţoasă, vedeam chipul unui ţigan şi imagini vagi în jurul acestui chip. Devenisem Legiune. Asta era puterea mea. Părăsiseră acel biet câine speriat, care, dintr-o clipă în alta, avea s-o sfârşească în abis, şi acum erau în mine. Am simţit o teribilă dorinţă e a face bucăţi animalul fără apărare.

  „Tu eşti Prinţul şi ei sunt Legiune”, a murmurat Astrain. Dar eu nu voiam să fiu un prinţ; am auzit, de asemenea, de departe, vocea Maestrului meu care-mi spunea cu insistenţă că aveam o sabie de descoperit. Trebuia să rezist încă puţin. Nu trebuia să ucid câinele.

  Privirea păstorului mi-a confirmat ceea ce gândeam. Îi era acum mai teamă de mine decât de câine. Am simţit o sufocare şi peisajul din jurul meu a tremurat. Nu trebuia să leşin, asta ar fi însemnat victoria Legiunii. Trebuia să găsesc o soluţie. Nu mai luptam împotriva unui animal, ci împotriva forţei care mă posedase. Mi-am simţit picioarele bâţâind şi m-am rezemat de un zid, dar zidul a cedat sub greutatea mea. Printre pietre şi bucăţi de lemn, am căzut cu faţa la pământ.

  Pământul. Legiune era pământul, fructele pământului. Fructele bune sau rele ale pământului, dar pământ. Era reşedinţa sa, guvernând sau fiind guvernat de lume. Agape a explodat în mine şi mi-am înfipt cu toate forţele unghiile în pământ. Am scos un urlet, un strigăt asemănător celui pe care-l auzisem prima oară când ne întâlnisem, eu şi câinele. Am simţit că Legiune îmi traversa corpul şi cobora spre pământ pentru că în mine era Agape.: Legiune nu voia să fie consumat de Iubirea care devoră. Era voinţa mea, voinţa care mă făcea să lupt împotriva leşinului, voinţa lui Agape fixat în sufletul meu, rezistând. Întregul meu corp a tremurat.

  Am început să vomit, dar simţeam că era Agape care creştea şi ieşea prin toţi porii mei. Corpul a continuat să-mi tremure, până când, multă vreme după aceea, am înţeles că Legiune revenise în regatul său.

  M-am aşezat pe pământ, rănit şi lovit, şi am avut viziunea unei scene absurde: un câine, însângerat şi dând din coadă, şi un păstor speriat care mă