„Trebuie să fie din cauza a ceva ce aţi mâncat, a spus păstorul, care refuza să creadă ceea ce văzuse. Acum că aţi vomitat, va trece.”

  Am dat din cap. Mi-a mulţumit că-”mi” reţinusem câinele, şi şi-a reluat drumul cu caprele lui.

  Petrus s-a apropiat în tăcere. Şi-a rupt o bucată din cămaşă şi mi-a înfăşurat-o în jurul piciorului, care sângera abundent. Mi-a cerut să-mi mişc picioarele şi corpul şi a conchis că nu era nimic foarte grav.

  „Arăţi de speriat” a spus el surâzând. Rara sa bună dispoziţie revenise. „E imposibil în condiţiile astea să mergem să vizităm Crucea de fier astăzi. Trebuie că sunt turişti acolo şi i-ai speria.”

  N-am reacţionat. M-am ridicat, mi-am scuturat praful de pe haine, şi am constatat că puteam să merg. Petrus mi-a sugerat să fac puţin Respiraţia RAM, şi mi-a luat bagajul. Graţie exerciţiului, am regăsit armonia cu lumea. Într-o jumătate de oră voi ajunge la Crucea de fier.

  Şi într-o zi, Foncebadon va renaşte din propriile-i ruine. Legiune a lăsat acolo multă putere.

  ORDINUL ŞI ASCULTAREA.

  Am ajuns la Crucea de fier susţinut de Petrus, piciorul rănit nedându-mi voie să merg singur. Când a constatat importanţa rănilor cauzate de câine, ghidul meu a decis că trebuia să rămân să mă odihnesc până când îmi voi reveni suficient pentru a continua drumul Sfântului Iacob. Foarte aproape de acolo, un târguşor servea drept adăpost pelerinilor surprinşi de noapte. Petrus a găsit două camere la un fierar şi ne-am instalat acolo.

  Apartamentul meu avea un mic balcon, revoluţie arhitecturală care, de la acest sat încoace, se răspândise în toată Spania secolului al VIII-lea. Zăream o serie de munţi pe care, mai devreme sau mai târziu, trebuia să îi trec înainte de a ajunge la Sfântul Iacob. M-am prăbuşit în pat şi nu m-am trezit decât a doua zi, cu puţină febră, dar vioi.

  Petrus s-a dus să aducă apă de la o fântână pe care locuitorii satului o numesc „puţul fără fund”, şi mi-a curăţat rănile. După-amiaza, a revenit cu o femeie care locuia prin împrejurimi. Au pus tot felul de ierburi pe rănile şi zgârieturile mele, şi bătrâna m-a forţat să beau o infuzie amară. În fiecare zi, până când s-au închis complet, Petrus mă obliga să-mi ling rănile. Simţeam de fiecare dată gustul metalic şi dulceag al sângelui care-mi făcea greaţă, dar ghidul meu afirma că saliva este un puternic dezinfectant şi că asta mă va ajuta să lupt împotriva unei eventuale infecţii.

  În cea de-a doua zi, febra a revenit. Petrus şi bătrâna m-au făcut din nou să beau infuzia aceea, au pus pe răni o altă alifie din plante, dar febra, chiar dacă nu era foarte ridicată, nu ceda. Atunci, ghidul meu s-a dus la o bază militară din împrejurimi să caute bandaje, fiindcă în tot satul nu se găseau nici pânză, nici leucoplast să-mi poată face un pansament.

  După câteva ore, s-a întors cu bandajele, însoţit de un tânăr medic militar care voia neapărat să ştie unde se afla animalul care mă muşcase.

  „După tipul de răni, animalul e turbat, a afirmat cu un aer grav medicul militar.

  — Nici vorbă. A fost un joc care a depăşit limitele. Îl cunosc pe animalul ăsta de foarte multă vreme.”

  Medicul nu era convins. Voia să mi se facă un vaccin antirabic şi am fost silit să-l las să-mi injecteze măcar o doză, sub ameninţarea de a fi transferat la spitalul bazei. După aceea, m-a întrebat iar unde se afla animalul care mă muşcase.

  „La Foncebadon, am răspuns eu.

  — Foncebadon e un oraş în ruină. Nu există câini acolo” a decretat el cu aerul savant al unei persoane care tocmai a demascat o minciună.

  Am început să scot nişte gemete de durere prefăcută şi Petrus l-a condus pe medic afară din cameră. Dar acesta ne-a lăsat tot ce ne trebuia: bandaje curate, leucoplast şi o alifie cicatrizantă.

  Petrus şi bătrâna n-au folosit alifia. Mi-au bandajat rănile cu pânze între care au pus ierburi. Am fost foarte fericit că nu mai trebuia să-mi ling rănile. Noaptea, îngenuncheau amândoi lângă patul meu, şi, cu mâinile întinse deasupra corpului meu, se rugau cu voce tare. L-am întrebat pe Petrus despre asta, şi a făcut o vagă aluzie la puteri şi la drumul Romei. Am insistat, dar el a rămas mut.

  Două zile mai târziu, eram complet restabilit. De la fereastră, am văzut soldaţi care făceau cercetări în sat şi pe colinele din împrejurimi. L-am întrebat pe unul dintre ei de ce.

  „E un câine turbat ca hoinăreşte în împrejurimi”, mi-a răspuns el.

  În aceeaşi după-amiază, fierarul căruia îi aparţineau camerele a venit să-mi ceară să părăsesc localitatea îndată ce voi fi în stare să merg. Povestea se răspândise printre locuitorii localităţii, şi aceştia se temeau că am turbare, şi că i-aş putea molipsi. Petrus şi bătrâna au încercat să discute cu el, dar omul era neclintit. A mers până la a afirma că văzuse un firicel de spumă curgându-mi din colţul gurii, în timpul somnului.

  Nici un argument nu l-a putut convinge că toţi putem prezenta acest fenomen în somn. În noaptea aceea, bătrâna şi ghidul meu au rămas multă vreme rugându-se, cu mâinile întinse deasupra corpului meu. Şi în ziua următoare, şchiopătând un pic, eram din nou pe drumul Sfântului Iacob.

  L-am întrebat pe Petrus dacă îl îngrijora restabilirea mea.

  „Pe drumul Sfântului Iacob există o regulă de care nu ţi-am vorbit, a răspuns el. Regula este următoarea: o dată ce ai purces la drum, singura scuză pentru a-l întrerupe este boala. Dacă n-ai fi fost în stare să-ţi suporţi rănile, şi dacă febra persista, ar fi fost un semn că drumul nostru trebuia să se oprească aici. Dar, a adăugat el cu mândrie, rugăciunile noastre au fost ascultate.”

  Şi am avut certitudinea că acest curaj era la fel de important şi pentru el, ca