Drumul era acum tot în coborâre, şi Petrus m-a avertizat că asta avea să continue încă două zile. Ne-am reluat ritmul de mers obişnuit, punctat de o siestă în fiecare după-amiază, la ora când soarele era cel mai fierbinte. Din cauza bandajelor, Petrus îmi ducea bagajele. Nu mai eram aşa grăbiţi: întâlnirea avusese loc.

  Starea mea se îmbunătăţea de la o oră la alta, şi eram destul de mândru de mine: escaladasem o cascadă, şi pusesem pe fugă demonul Drumului. Acum, rămânea doar sarcina cea mai importantă: să-mi găsesc sabia. I-am împărtăşit lui Petrus gândurile mele.

  „Victoria a fost frumoasă, dar ai ratat lucrul cel mai important.”

  Aceste cuvinte m-au făcut să îngheţ.

  „Adică?”

  — Recunoaşterea momentului precis al luptei. A trebuit să accelerez, să fac un marş forţat, şi singurul lucru care te-a preocupat a fost căutarea sabiei tale. La ce serveşte sabia unui om care nu ştie unde îşi va întâlni duşmanul_

  — Sabia este instrumentul meu de putere, am replicat.

  — Eşti prea convins de puterea ta. Cascada, Practicile RAM, conversaţiile cu Mesagerul tău, te-au făcut să uiţi că îţi rămânea un duşman de învins. Şi tu aveai întâlnire cu el. Înainte ca mâna să îndrepte sabia, ea trebuie să localizeze duşmanul şi să ştie cum să-l înfrunte. Sabia nu face decât să dea lovitura. Dar mâna este deja victorioasă sau înfrântă mult înainte de această lovitură.

  „Ai reuşit să-l învingi pe Legiune fără sabie. Este un secret în această căutare, un secret pe care nu l-ai descoperit încă, dar fără de care nu vei putea niciodată să găseşti ceea ce cauţi.”

  Am rămas tăcut. De fiecare dată când aveam certitudinea că mă apropii de obiectivul meu, Petrus îmi repeta cu insistenţă că eram un simplu pelerin, şi că tot mai lipsea ceva ca să-mi ating scopul. Senzaţia de fericire pe care o aveam cu câteva minute înainte de această conversaţie dispăruse total.

  Din nou mă regăseam la începutul drumului Sfântului Iacob, şi asta m-a umplut de descurajare. Pe acest drum pe care îl călcau picioarele mele, trecuseră milioane de oameni, timp de douăsprezece secole, pentru a merge la Sfântul Iacob de Compostella, sau revenind de acolo. În cazul lor, a ajunge acolo unde voiau nu era decât o chestiune de timp. În situaţia mea, cursele Tradiţiei plasau întotdeauna în calea mea un nou obstacol de depăşit, o probă în plus de dat.

  I-am spus lui Petrus că mă simţeam obosit şi ne-am aşezat la umbră în coborâre. Pe marginea drumului se găseau mari cruci de lemn. Petrus a pus jos cei doi rucsaci.

  „Un duşman reprezintă întotdeauna partea noastră slabă, a reluat el. Care poate fi teama de durerea fizică, dar şi sentimentul prematur al victoriei, sau dorinţa de a abandona lupta spunându-ţi că nu merită. Duşmanul nostru nu purcede la luptă decât pentru că ştie că ne poate atinge. Exact în punctul în care orgoliul nostru ne face să credem că suntem invincibili. În luptă, încercăm întotdeauna să ne apărăm partea slabă, în vreme ce duşmanul loveşte partea care e prost apărată – cea în care avem cea mai multă încredere. Şi suntem în cele din urmă înfrânţi pentru că se întâmplă ceea ce nu ar trebui să se întâmple niciodată: îl lăsăm pe duşman să aleagă modul de luptă.”

  Toate lucrurile despre care vorbea Petrus se întâmplaseră în timpul luptei mele cu câinele. În acelaşi timp, refuzam ideea că am duşmani şi că eram obligat să mă bat cu ei. Când Petrus făcea referire la Lupta cea Bună, crezusem mereu că era vorba de lupta pentru viaţă.

  „Ai dreptate, dar Lupta cea Bună nu e numai asta. A purta războiul nu e un păcat”, a spus el când i-am împărtăşit îndoielile mele. A purta războiul e un act de iubire. Duşmanul ne dă şansa să progresăm şi să ne împlinim, aşa cum a făcut câinele cu tine.

  — Cu toate acestea, s-ar spune că nu eşti niciodată mulţumit. Lipseşte întotdeauna ceva. Acum, vorbeşte-mi de secretul sabiei mele.”

  Asta ar fi trebuit să ştiu înainte de a întreprinde călătoria, a replicat Petrus. Şi a continuat să vorbească despre duşman.

  „Duşmanul e o bucată din Agape, e aici ca să ne testeze mâna, voinţa, felul cum ne folosim sabia. A fost plasat intenţionat în viaţa noastră – şi noi într-a lui. Această intenţie, acest plan trebuie împlinit. De asemenea, să fugim de luptă este cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla. E mult mai rău decât să pierzi lupta, pentru că din înfrângere mai putem învăţa ceva, dar prin fugă, tot ceea ce obţinem este declararea victoriei duşmanului nostru.”

  Eram surprins să-l aud pe Petrus vorbind despre violenţă într-un asemenea mod, el, care părea atât de ataşat de Iisus, şi i-am spus-o.

  „Gândeşte-te la necesitatea lui Iuda pentru Iisus, a remarcat el. Trebuia să aleagă un duşman, altfel lupta lui pe pământ n-ar fi putut fi glorificată.”

  Crucile de lemn de pe drum arătau cum fusese edificată această glorie. Cu sânge, trădare şi părăsire. M-am ridicat şi am spus că eram gata să continui drumul.

  Pe drum, am întrebat care era, într-o luptă, punctul cel mai tare pe care cineva se putea baza pentru a-l învinge pe duşman.

  „Prezentul său. Omul se bazează cel mai bine pe ceea ce tocmai înfăptuieşte, pentru că în asta se găseşte Agape, dorinţa de a învinge cu entuziasm.

  „Vreau ca lucrul ăsta să fie foarte clar. Duşmanul reprezintă rareori răul. El e aici mereu pentru că o sabie care nu e folosită sfârşeşte prin a se rugini în teacă.”

  Mi-am amintit că o dată, când ne construiam o casă la ţară, soţia mea a decis subit să modifice dispunerea unei camere. Sarcina dezagreabilă de a împărtăşi această schimbare zidarului mi-a revenit mie. Era un om de vreo şaizeci de ani, şi i-am spus ce voiam. A privit, a reflectat, şi