Poate despre asta voia Petrus să vorbească, folosind cuvinte atât de complicate: să folosim forţa a ceea ce tocmai facem pentru a-l învinge pe duşman.

  I-am spus povestea zidarului.

  „Viaţa ne învaţă totdeauna mai mult decât straniul drum al Sfântului Iacob, a conchis el. Dar noi nu avem prea multă încredere în învăţăturile vieţii.”

  Crucile punctau din treizeci în treizeci de metri drumul Sfântului Iacob. Ele trebuie să fi fost opera unui pelerin cu o forţă aproape supraomenească pentru a fi ridicat acest lemn solid şi greu. L-am întrebat despre Petrus despre semnificaţia lor.

  „Un instrument de tortură vechi şi depăşit.

  — Dar ce e cu ele aici?

  — Cineva trebuie că a făcut o promisiune. De unde să ştiu eu?

  Ne-am oprit înaintea uneia dintre ele, care fusese răsturnată.

  „Poate că a putrezit lemnul, am spus eu.

  — E din acelaşi lemn ca şi toate celelalte. Şi niciuna n-a putrezit.

  — Atunci, poate că n-a fost înfiptă destul de bine în pământ.”

  Petrus s-a uitat de jur împrejur. Şi-a aruncat rucsacul jos şi s-a aşezat. Ne odihnisem cu câteva minute mai înainte şi nu i-am înţeles gestul. Instinctiv am privit de jur împrejur, căutând câinele.

  „Ai învins câinele, a spus el, ca şi cum mi-ar fi ghicit gândurile. Nu-ţi fie teamă de fantomele celor morţi.

  — Atunci de ce ne oprim?”

  Petrus mi-a făcut semn să tac şi a rămas câteva minute tăcut. Am simţit cum revine vechea teamă de câine şi am hotărât să mă ridic, aşteptând ca el să se decidă să vorbească.

  „Ce auzi? A întrebat el după câtva timp?

  — Nimic. Liniştea.

  — Dacă măcar am fi atât de luminaţi încât să ascultăm în linişte! Dar suntem încă oameni, şi nu ştim nici măcar să ne ascultăm propria pălăvrăgeală. Nu m-ai întrebat niciodată cum am ghicit sosirea lui Legiune, şi acum am să ţi-o spun: datorită ascultatului. Zgomotul a început cu mai multe zile înainte, când eram încă la Astorga. De atunci înainte, am început să merg mai repede, pentru că totul indica faptul că drumurile noastre aveau să se încrucişeze la Foncebadon. Tu ai auzit acelaşi zgomot ca şi mine, dar n-ai ascultat.

  „Totul e înscris în sunete. Trecutul, prezentul şi viitorul omului. Un om care nu ştie să audă, nu poate asculta sfaturile pe care viaţa ni le expune în fiecare clipă. Doar cel care ascultă zgomotul prezentului poate lua decizia corectă.”

  Petrus mi-a cerut să mă aşez şi să uit de câine. Apoi m-a învăţat una din cele mai uşoare şi cele mai importante Practici RAM de pe drumul Sfântului Iacob.

  Şi mi-a explicat EXERCIŢIUL AUDIŢIEI.

  „Fă-l imediat.”

  Am făcut exerciţiul. Ascultam vântul, o voce feminină în depărtare, şi, la un moment dat, am auzit o ramură rupându-se. Nu era un exerciţiu dificil, simplitatea sa m-a fascinat. Am lipit urechea de pământ şi am ascultat zgomotul surd al pământului. Puţin câte puţin, am început să disting sunetele: cel al frunzelor nemişcate, cel al unei voci din depărtare, zgomotul bătăilor din aripi ale unei păsări. Un animal a mormăit, dar n-am putut identifica ce animal era. Cele cincisprezece minute ale exerciţiului au trecut foarte repede.

  „Cu timpul, vei vedea că acest exerciţiu te va ajuta să iei decizia corectă, a spus Petrus, fără să mă întrebe ce ascultasem. Agape se exprimă prin globul albastru, dar şi prin văz, pipăit, miros, prin suflet şi prin auz. În maxim o săptămână, vei începe să asculţi vocile. La început timide, ele îţi vor spune puţin câte puţin lucruri importante. Fii doar atent la mesagerul tău, care va încerca să te inducă în eroare. Dar îi cunoşti vocea, n-o să mai fie un pericol.”

  Petrus mi-a pus întrebări ca să afle dacă auzisem strigătul voios al vreunui duşman, invitaţia vreunei femei, sau secretul sabiei mele.

  „N-am auzit decât o voce feminină în depărtare, am răspuns eu. Dar era o ţărancă care-şi striga copilul.

  — Acum priveşte această cruce din faţa ta, şi ridic-o în picioare prin forţa gândului.”

  Am întrebat ce exerciţiu era ăsta.

  „Cel al încrederii în gândul tău.”

  M-am aşezat pe pământ, în poziţia yoghinului. Ştiam că după tot ceea ce realizasem, câinele, cascada, aveam să reuşesc şi acest lucru. Am privit fix crucea. M-am imaginat ieşind din corp, prinzându-i braţele, şi ridicând-o cu ajutorul corpului meu astral. Pe calea Tradiţiei, realizasem deja câteva asemenea mici „miracole”. Reuşeam să sparg pahare, statuete de porţelan, şi să deplasez obiecte pe o masă. Era o procedură uşoară, care nu era sinonimă cu puterea, dar care ajuta mult când era vorba să-i convingi pe „necredincioşi”. Nu-l făcusem niciodată cu un obiect de mărimea şi greutatea acestei cruci, dar dacă Petrus mi-o ordonase, voi şti cum să reuşesc.

  Timp de o jumătate de oră, am încercat de toate. Mă serveam de călătoria astrală şi de sugestie. Mi-am adus aminte cum Maestrul domina forţa gravitaţională, şi am încercat să repet cuvintele pe care el le repeta întotdeauna în asemenea condiţii. Nu s-a petrecut nimic. Eram concentrat, şi crucea nu se mişca. L-am invocat pe Astrain, care a apărut între coloanele de foc. Dar când i-am vorbit de cruce, a spus că detestă acest obiect.

  În cele din urmă, Petrus m-a scuturat şi m-a făcut să ies din transă: „Haide, devine supărător. De vreme ce nu reuşeşti prin forţa gândului, ridică crucea în picioare cu mâinile.

  — Cu mâinile?

  — Dă-mi ascultare!”

  Am tresărit. Deodată, se afla în faţa mea un om dur, foarte diferit de cel care se îngrijise să-mi panseze rănile. Nu ştiam ce să spun, şi nici ce să fac.

  „Dă-mi ascultare! A repetat el. E un ordin!”

  Aveam braţele şi mâinile bandajate de la lupta cu câinele. Nu-mi