venea să-mi cred urechilor. Fără un cuvânt, i-am arătat bandajele. Dar el a continuat să mă privească rece, impasibil. Aştepta să-i dau ascultare. Ghidul şi prietenul care mă însoţise tot acest timp, care mă învăţase Practicile RAM şi-mi povestise poveştile frumoase despre drumul Sfântului Iacob, părea să fi dispărut. În locul lui, vedeam doar un om care mă privea ca pe un sclav şi care-mi ordona o acţiune stupidă.

  „Ce aştepţi?” a repetat el.

  Mi-am reamintit cascada. Mi-am reamintit că, în acea zi, mă îndoisem de Petrus şi că el fusese generos faţă de mine. Îmi arătase iubire şi mă împiedicase să renunţ la sabia mea. Nu reuşeam să înţeleg de ce cineva atât de generos devenea atât de grosolan, reprezentând deodată tot ceea ce specia umană se forţează să respingă: oprimarea omului de către om.

  „Petrus, eu…

  — Dă-mi ascultare, sau drumul Sfântului Iacob se termină aici.”

  Frica mi-a revenit. Mi-era mai frică de el decât de cascadă, mai frică de el decât de câinele care mă speriase atât de multă vreme. Am cerut disperat naturii să-mi dea un semn, să-mi fie permis să văd sau să aud ceva care să justifice acest ordin necugetat. Totul, în jurul meu, a rămas tăcut. Trebuia să-l ascult pe Petrus sau să uit de sabie. Mi-am mai ridicat o dată braţele bandajate, dar el s-a aşezat pe pământ, aşteptând să-i îndeplinesc ordinul.

  Am hotărât atunci să-i dau ascultare.

  Am mers până la cruce şi am încercat să o trag de picior ca să-i evaluez greutatea. Abia dacă s-a mişcat. Chiar dacă aş fi avut braţele libere, aş fi întâmpinat o imensă dificultate s-o ridic, şimi imaginam că, cu mâinile bandajate, sarcina avea să fie cvasi-imposibilă. Dar aveam să-i dau ascultare. Aveam să mor acolo, în faţa lui, dacă trebuia, aveam să transpir sânge, ca şi Iisus când a trebuit şi el să ducă o asemenea povară grea, dar avea să-mi vadă demnitatea, şi poate că asta-i va merge la suflet şi mă va scuti de această probă.

  Crucea era ruptă la bază, dar rămânea agăţată prin câteva fibre de lemn. Nu aveam briceag ca să le tai. Învingându-mi durerea, l-am apucat şi am încercat să-l smulg din baza ruptă fără să mă servesc de mâini. Rănile de pe braţe au intrat în contact cu lemnul şi am urlat de durere. L-am privit pe Petrus care rămânea impasibil. Am hotărât ca de atunci încolo să-mi înghit strigătele şi să le las să moară în sufletul meu.

  Am constatat că lucrul cel mai dificil, imediat, nu era să deplasez crucea, ci s-o eliberez de baza sa. Apoi, trebuia să fac o gaură în pământ şi să o împing acolo. Am ales o piatră ascuţită, şi, învingându-mi suferinţa, am început să lovesc şi să tocesc fibrele de lemn.

  Durerea creştea în fiecare clipă, şi fibrele cedau lent. Trebuia să termin repede, înainte ca rănile să se redeschidă şi asta să devină insuportabil. Dar am decis să fac treaba puţin mai lent, astfel încât să ajung la capăt înainte ca durerea să mă cuprindă. Mi-am scos tricoul, l-a înfăşurat în jurul mâinii, şi am reînceput să lucrez, mai bine protejat. A fost o idee bună: prima fibră s-a rupt, apoi a doua. Am adunat mai multe pietre ascuţite şi le-am folosit una după cealaltă, pentru ca încălzirea mâinii mele să atenueze efectul durerii. Aproape toate fibrele de lemn se rupseseră, dar cea principală rezista încă. Am început să lucrez frenetic, căci ştiam că aveam să ajung curând în punctul în care durerea va deveni insuportabilă. Nu era decât o chestiune de timp, trebuia să mă stăpânesc. Strângeam, loveam, simţind că între piele şi bandaj, o substanţă păstoasă începea să facă mişcările dificile. Trebuie să fie sânge, mi-am spus, dar am evitat să mă gândesc la asta. Deodată, fibra centrală a părut să cedeze. Eram atât de nervos, că m-am ridicat dintr-un salt, şi, adunându-mi forţele, am dat o lovitură violentă de picior în trunchi.

  Cu mare zgomot, crucea a căzut într-o parte, eliberată de baza sa.

  Vioiciunea mea n-a durat decât câteva secunde. Mâna a început să-mi tremure violent, când de-abia îmi începusem lucrul. M-am uitat la Petrus: adormise. O clipă, mi-am imaginat un mijloc de a redresa crucea fără ca el să-şi dea seama. Dar era exact ceea ce Petrus voia: să ridic crucea. Nu aveam cum să-l înşel, pentru că sarcina depindea doar de mine.

  Am privit solul, pământul galben şi uscat. Din nou pietrele aveau să fie singura mea scăpare. Deja nu mă mai puteam folosi de mâna dreaptă, prea dureroasă, cu substanţa aceea păstoasă care mă speria enorm. Am scos încet tricoul de pe bandaje: sângele pătase pânza, când rana era aproape cicatrizată. Petrus era inuman.

  M-am dus să caut o piatră mai grea. Cu tricoul răsucit în jurul mâinii stângi, am început să lovesc şi să găuresc pământul la baza crucii. Progresele mele, la început rapide, s-au lovit de solul dur şi secat. Continuam să sap, dar gaura nu se adâncea. Am hotărât să n-o lărgesc prea tare, ca să pot înfige crucea fără ca baza să fie largă. Asta făcea să crească greutatea de a scoate pământul de pe fund. Mâna mea dreaptă încetase să mă mai doară, dar sângele coagulat îmi făcea greaţă. Cum nu eram obişnuit să lucrez cu mâna stângă, piatra îmi aluneca din degete în fiecare clipă.

  Am săpat o vreme – nu ştiu exact cât. De fiecare dată când piatra lovea pământul, de fiecare dată când mâna îmi intra în gaură pentru a scoate pământul, mă gândeam la Petrus. Îi priveam somnul liniştit şi-l uram din toată inima. Nici zgomotul, nici ura mea nu păreau să-l deranjeze. „Petrus trebuie să aibă motivele lui”, mă gândeam, dar eu nu puteam înţelege această servitute şi modul în care mă umilise. Atunci, pământul devenea chipul lui, loveam cu piatra, şi furia mă stimula să sap mai adânc. Mai devreme sau mai târziu, aveam