Când tocmai îmi trecuse prin cap acest gând, piatra a lovit ceva solid şi mi-a scăpat încă o dată. Era exact lucrul de care mă temeam: după ce muncisem atâta timp, întâlnisem o piatră prea mare pentru a putea merge mai departe.

  M-am ridicat, mi-am şters sudoarea de pe faţă, şi am reflectat. Nu aveam destulă forţă pentru a transporta crucea. Nu puteam s-o iau din nou de la capăt, pentru că mâna mea stângă – acum că mă oprisem – începea să dea semne de amorţeală. Era mai rea decât durerea, şi asta m-a neliniştit. Mi-am privit degetele, se mişcau încă, răspunzând voinţei mele, dar instinctul meu îmi şoptea că nu trebuie să-mi mai sacrific mâna şi mai mult.

  Am privit gaura. Nu era destul de adâncă pentru a ţine baza crucii.

  „Soluţia cea rea ţi-o va indica pe cea bună.” Mi-am reamintit exerciţiul umbrelor şi fraza lui Petrus. Mai avea şi obiceiul să spună cu insistenţă că Practicile RAM nu aveau sens decât dacă puteam să le aplic provocărilor cotidiene ale vieţii. Chiar în faţa unei situaţii atât de absurde ca aceasta, Practicile RAM trebuiau să servească la ceva.

  „Soluţia cea rea ţi-o va indica pe cea bună.” Calea imposibilă consta în a transporta crucea, şi nu aveam forţa necesară pentru asta. Calea imposibilă consta în a săpa şi mai adânc în acest sol. Atunci, dacă calea greşită era dea a avansa mai mult în adâncime, soluţia adecvată era de a ridica solul. Dar cum?

  Deodată, toată dragostea pentru Petrus mi-a revenit. Avea dreptate. Puteam ridica pământul.

  Am început să adun toate pietrele care se găseau în jur şi să le pun în jurul trunchiului, amestecându-le cu pământul pe care-l scosesem. Cu un mare efort, am ridicat puţin piciorul crucii şi l-am fixat cu pietre astfel încât să stea mai sus. După o jumătate de oră, pământul era supraînălţat şi groapa suficient de adâncă.

  Nu-mi rămânea acum decât să trag cruce şi să o răstorn în interiorul găurii. Un ultim efort. Trebuia să reuşesc. Una dintre mâini îmi era amorţită, şi cealaltă mă durea. Dar spatele nu avea decât câteva zgârieturi. Lungindu-mă sub cruce şi ridicându-mă puţin câte puţin, aveam să reuşesc s-o fac să alunece în interior. M-am culcat la pământ, simţind praful în gură şi în ochi. Mâna cea amorţită, într-o ultimă tresărire, a ridicat puţin cruce, şi eu m-am strecurat dedesubt. Cu grijă, m-am aranjat astfel încât trunchiul să se afle pe coloana mea vertebrală. De mai multe ori m-am gândit că crucea o să alunece, dar mergeam foarte încet astfel încât să previn dezechilibrul şi să îl corectez prin postura corpului. În sfârşit, am atins poziţia fetală, cu genunchii înainte, şi am menţinut-o în echilibru pe spate. Pentru un moment, piciorul crucii a oscilat deasupra grămezii de pietre, dar a rămas la locul ei.

  „Să fiu fericit că nu trebuie să salvez universul”, m-am gândit, strivit de povara acestei cruci şi de tot ceea ce ea reprezenta. Un profund sentiment de religiozitate m-a cuprins: mi-am amintit că cineva o purtase deja în spate, şi că mâinile sale rănite nu puteau să evite – ca ale mele – durerea şi lemnul. Era un sentiment de pioşenie încărcată cu suferinţă, pe care l-am îndepărtat imediat din minte, pentru că crucea din spatele meu reîncepuse să se clatine.

  Atunci, ridicându-mă încet, am început să renasc. Nu puteam privi îndărăt şi zgomotul era singurul după mod de a mă orienta – dar cu puţin înainte învăţasem să ascult lumea, ca şi cum Petrus ar fi ghicit că voi avea nevoie de acest fel de cunoştinţe. Mă simţeam, puţin câte puţin, uşurat de povara crucii, iar pietrele se aşezau la locul lor. Crucea se ridica încet, pentru a mă elibera dea această probă, şi pentru a redeveni decorul unei părţi a drumului Sfântului Iacob.

  Nu mai rămânea decât efortul final. După ce mă voi fi aşezat pe călcâie, traversa trebuia să alunece de pe spatele meu şi să se înfigă în gaură. Una sau două pietre au mişcat, dar crucea acum mă ajuta, pentru că nu s-a îndepărtat de locul în care supraînălţasem solul. În sfârşit, o lovitură simţită în spate mi-a indicat că baza s-a eliberat. Un ultim moment, asemănător celui în care a trebuit să traversez curentul din căderea de apă, clipa cea mai dificilă, pentru că ţi-e frică să pierzi şi vrei să renunţi înainte să se întâmple asta. Am simţit o dată în plus absurditatea sarcinii mele, care consta în a repune în picioare o cruce, în vreme ce singura mea dorinţă era să-mi găsesc sabia şi să răstorn toate crucile ca să renască în lume Christos Mântuitorul. Nimic din toate astea nu avea importanţă. Am făcut o mişcare brutală cu spatele, cruce a alunecat, şi eu am înţeles că destinul era acela care-mi ghida opera.

  Mă aşteptam ca crucea să se prăbuşească în cealaltă parte, aruncând în toate părţile pietrele pe care le adunasem. M-am gândit apoi că poate impulsul dat de mine fusese, poate, insuficient, şi că crucea avea să cadă peste mine. Dar am auzit doar zgomotul surd al unui obiect care lovea solul.

  M-am întors încetişor. Crucea era în picioare, oscila încă din cauza impulsului primit. Câteva pietre se rostogoleau din grămadă, dar ea nu avea să cadă. Repede, am pus pietrele la loc, şi am înconjurat-o cu braţele, ca să nu se mai balanseze. Am simţit-o vie, caldă, cu siguranţă că-mi fusese prietenă în tot timpul îndeplinirii sarcinii mele.

  Mi-am admirat opera câtva timp, până când rănile au reînceput să mă doară. Petrus încă mai dormea. M-am apropiat de el, şi l-am lovit uşor cu piciorul.

  S-a trezit brusc, şi a privit crucea.

  „Foarte bine”, a fost singurul lui comentariu. „La Ponferrada o să-ţi schimbăm bandajele.

  TRADIŢIA

  „Aş fi preferat să ridic un arbore. Pe când purtam această cruce în spate, mi-am spus că această căutare a înţelepciunii avea pentru