În locul unde mă găseam acum, cuvintele mele nu păreau să aibă vreun sens. Episodul crucii părea un eveniment îndepărtat, care se produsese nu în ajun, dar cu multă vreme înainte. Nu se potrivea de loc cu baia pavată cu marmură neagră, cu apa călduţă a căzii de hidromasaj, şi cu paharul de cristal conţinând un excelent rioja pe care-l beam încet. Petrus era în afara razei vederii mele, în camera luxosului hotel la care trăsesem.

  „De ce crucea” am insistat eu.

  — Am avut dificultăţi la intrare să-i conving că nu erai un cerşetor, a strigat ghidul meu din cameră.

  Schimbase subiectul, şi ştiam din experienţă că ar fi fost inutil să mă încăpăţânez să insist. M-am ridicat, mi-am pus un pantalon şi o cămaşă curată şi mi-am refăcut pansamentele. Îndepărtasem bandajele cu grijă, aşteptându-mă să găsesc răni, dar se rupsese doar crusta, lăsând să curgă puţin sânge. Se formase deja o nouă cicatrice, mă simţeam refăcut şi în formă.

  Am cinat la restaurantul hotelului. Petrus a comandat specialitatea casei, o paella a la Valencia, pe care am mâncat-o în tăcere, degustând un savuros rioja. La sfârşitul cinei, m-a invitat să facem un tur.

  Am ieşit din hotel şi ne-am îndreptat spre gară. Îşi regăsise muţenia obişnuită, şi a rămas tăcut în timpul întregii promenade. Am ajuns în apropierea unui depou de vagoane, murdar şi cu miros de ulei, şi el s-a aşezat pe scara unei locomotive impunătoare.

  „Să ne oprim aici”, a propus el.

  Nu voiam să-mi murdăresc pantalonii cu pete de ulei, şi am preferat să rămân în picioare. Am întrebat dacă nu era mai bine să mergem până în piaţa principală din Ponferrada.

  „Drumul Sfântului Iacob e aproape de sfârşit, a spus ghidul meu. Şi cum realitatea noastră e cu mult mai aproape de aceste vagoane de tren cu miros de ulei decât de colţurile bucolice pe care le-am văzut în drumul nostru, e mai bine ca discuţia noastră de astăzi să aibă loc aici.”

  Petrus mi-a cerut să-mi scot tenişii şi cămaşa. Apoi mi-a lărgit bandajele braţelor, ca să le lase mai libere. Dar mi le-a lăsat pe cele de la mâini.

  „Nu fii dezamăgit. N-o să ai nevoie de mâini acum: cel puţin nu pentru a prinde ceva.”

  Era mai serios ca de obicei, şi tonul vocii sale m-a pus în alertă. Un eveniment important era gata să se producă.

  Petrus s-a întors să se aşeze, şi m-a privit îndelung. Apoi, a reluat: „N-am să-ţi spun nimic referitor la episodul de ieri. Vei descoperi tu însuţi semnificaţia lui, şi asta n-o să se întâmple decât dacă te hotărăşti într-o bună zi să parcurgi drumul Romei, care este drumul puterilor şi al miracolelor. Am să-ţi un singur lucru: oamenii care se cred înţelepţi sunt nehotărâţi atunci când e vremea să comande, şi rebeli când e vremea să asculte. Cred că e ruşinos să dai ordine şi dezonorant să le primeşti. Nu te purta niciodată astfel.

  „Mai înainte, în camera ta, ai spus că drumul înţelepciunii ducea la sacrificiu. E o greşeală. Ucenicia ta nu s-a terminat ieri: trebuie să-ţi descoperi sabia şi secretul pe care-l conţine. Practicile RAM îl fac pe om să ducă Lupta cea Bună şi la creşterea şanselor de victorie în viaţă. Experienţa pe care ai avut-o nu e decât una dintre încercările Drumului – o pregătire pentru drumul Romei, dacă vrei – şi mă întristează că ai gândit aşa.”

  Era într-adevăr tristeţe în vocea sa. Am remarcat că, în tot timpul pe care-l petrecusem împreună, pusesem aproape întotdeauna la îndoială învăţătura pe care mi-o dădea. Nu eram un Castañeda umil şi puternic în faţa învăţăturilor lui don Juan, ci un om orgolios şi rebel în faţa întregii simplităţi a Practicilor RAM. Am vrut să i-o spun, dar ştiam că era puţin cam târziu.

  „Închide ochii, a spus Petrus. Exersează respiraţia RAM şi încearcă să te pui în armonie cu acest fier, aceste maşini, şi acest miros de ulei. E lumea noastră. Nu vei deschide din nou ochii decât după ce, când îmi voi fi terminat partea, te voi învăţa un exerciţiu.

  M-am concentrat asupra Respiraţiei, cu pleoapele închise, şi corpul meu s-a destins puţin câte puţin. Se auzea rumoarea oraşului, câini lătrând departe, şi un zgomot de voci care discutau, nu departe de locul unde ne găseam. Deodată, l-am auzit pe Petrus cântând un cântec italian care avusese mult succes în adolescenţa mea, pe care-l interpreta Pepino di Capri. Nu înţelegeam cuvintele, dar cântecul mi-a readus în memorie amintiri frumoase, şi mi-a permis să trăiesc o stare de şi mai mare linişte.

  „Acum câtva timp”, a început el, când s-a oprit din cântat, „când pregăteam un proiect pe care trebuia să-l predau la prefectura din Milano, am primit un mesaj de la Maestrul meu. Cineva urmase până la capăt calea Tradiţiei şi nu-şi primise sabia. Trebuia să-l călăuzesc pe drumul Sfântului Iacob.

  „Evenimentul nu m-a surprins: aşteptam un apel de acest tip în orice moment, pentru că nu-mi îndeplinisem încă sarcina: să conduc un pelerin pe Calea Lactee, aşa cum fusesem eu odată condus. Dar asta m-a neliniştit, pentru că era prima şi unica dată când aveam de făcut asta, şi nu ştiam cum îmi voi îndeplini misiunea.”

  Cuvintele lui Petrus m-au surprins mult. Credeam că făcuse deja asta de zeci de ori.

  „Ai venit şi te-am condus. Mărturisesc că la început a fost foarte greu, pentru că te interesa mult mai mult aspectul intelectual al învăţăturilor decât sensul veritabil al Drumului, care este drumul oamenilor obişnuiţi. După întâlnirea cu Alfonso, am avut o relaţie mult mai puternică şi mai intensă cu tine, şi am crezut că te voi face să descoperi secretul sabiei tale. Dar lucrul acesta nu s-a întâmplat, şi acum va trebui să-l afli singur, în puţinul timp care-ţi rămâne pentru asta.”

  Aceste cuvinte mă nelinişteau, şi nu mai era concentrat