tehnico-profesionale pentru deţinuţi? Se desfiinţează. N-aveau decât să-şi facă studiile când încă erau liberi. Care VŢIK, ce hotărâre VŢIK? E semnată de Kalinin?… Noi nu mai suntem GPU, suntem NKVD. Când au să iasă din puşcărie, n-au decât să-i instruiască ei, dacă vor. Grafice, diagrame? Daţi-le jos şi văruiţi pereţii. Puteţi să nici nu-i văruiţi. Ce-i cu borderoul ăsta? Salarii pentru deţinuţi? Circulara GUMZak din 25.11.26 – douăzeci şi cinci la sută din retribuţia unui muncitor cu aceeaşi calificare din industria de stat? Gura! Faceţi -l bucăţi-bucăţele! Ori rămâneţi chiar voi fără leafă! Deţinuţi – şi să-i mai şi plătim? Să zică mersi că nu i-am împuşcat. Codul reeducării prin muncă din 1933? Să fie uitat o dată pentru totdeauna şi scos din seifurile tuturor lagărelor! „Orice derogare de la codul unional al muncii… Numai cu acordul VŢSPS?” Noi să ne ducem la VŢSPS?! Ce-i aia VŢSPS? – Sufli o dată – şi nu-i! Articolul 75 – „în cazul muncilor mai grele, raţia se măreşte”? Stânga-mprejur! În cazul muncilor mai uşoare, se micşorează. Aşa fondurile vor rămâne intacte.

  Codul reeducării prin muncă, cu cele câteva sute de articole ale lui, a fost înghiţit ca de un rechin: nu numai că n-a mai fost văzut vreme de douăzeci şi cinci de ani după aceea, dar nimeni nici nu bănuia că există aşa ceva.

  Arhipelagul a fost scuturat temeinic şi s-a conchis că, încă de la Solovki, şi cu atât mai mult în epoca marilor canale, întreaga maşină a lagărelor o luase razna. Era momentul să fie pusă la punct.

  În primul rând, paza nu făcea două parale. Astea numai lagăre nu erau: în foişoarele de pază – santinele numai pe timpul nopţii; la postul de gardă – un singur gardian neînarmat, pe care -l puteai îndupleca să te lase să ieşi la o plimbare; erau tolerate, pentru iluminarea lagărelor, felinare cu gaz; câteva zeci de deţinuţi erau însoţiţi la muncă de un singur gardian. Drept care electricieni politiceşte verificaţi au fost aduşi să instaleze de-a lungul zonelor reţele electrice. Gardienii din pază au fost trecuţi sub incidenţa unui regulament militar şi li s-a făcut pregătire militară, în organigrama obligatorie au fost incluşi câinii de pază, cu însoţitorii, dresorii şi regulamentul lor propriu. Lagărele dobândiseră, în sfârşit, aspectul întru totul modern care ne este cunoscut.

  Nu e locul să enumerăm aici toate detaliile vieţii de zi cu zi în care s-au făcut simţite strângerea şurubului şi înăsprirea regimului lagărelor. Şi câte fisuri s-au descoperit, prin care ţara mai putea arunca o privire pe Arhipelag. Toate aceste legături au fost întrerupte, fisurile au fost astupate, ultimele „comisii de supraveghere” rămase pe ici, pe colo au fost dizolvate.

  Ne va fi greu să găsim în carte un alt loc unde să explicăm ce erau aceste comisii. Aşa că inserăm aici o lungă, notă pentru cei curioşi.

  Ipocrita societate burgheză găsise că era cazul să urmărească starea locurilor de detenţie şi maniera în care se derula corijarea deţinuţilor. In Rusia ţaristă existau „societăţi de tutelă penitenciară”, care-şi propuneau „ameliorarea condiţiei fizice şi morale a arestaţilor”, comitete de binefacere pentru deţinuţi şi societăţi de patronare a închisorilor. Cât despre închisorile americane, comisiile de supraveghere, alcătuite din reprezentanţi ai opiniei publice, se bucurau. Încă în anii ’20 şi ’30, de drepturi largi, mergând până la a impune eliberarea înainte de termen (nu să facă demersuri, ci să obţină eliberarea propriu-zisă, fără judecată). La care juriştii noştri dialectici Fac nimerita observaţie că „nu trebuie uitat din reprezentanţii căror clase sunt alcătuite comisiile: ele adoptă hotărâri în conformitate cu interesele lor de clasă”.

  La noi e altă mâncare de peşte. Chiar primele „Instrucţiuni provizorii” din 23.07.18, în virtutea cărora au fost înfiinţate cele dintâi lagăre, prevedeau crearea Comisiilor de repartizare de pe lângă Serviciile punitive guberniale. Repartizarea consta în faptul că toţi deţinuţii erau împărţiţi în şapte categorii privative de libertate, instituite în tânăra RSFSR. Această activitate (care, într-un fel, se substituia tribunalelor) era socotită atât de importantă, Incit Comisariatul Poporului pentru Justiţie o caracteriza, într-o dare de seamă din anul 1920, ca fiind „nervul activităţii punitive”. Comisiile aveau o componenţă foarte democratică: în 1922, bunăoară, ele erau alcătuite dintr-o Troikă: şeful Direcţiei guberniale a NKVD, un membru al prezidiului tribunalului gubernial şi mai-marele locurilor de detenţie din gubernia respectivă. Ulterior li s-a adăugat câte un reprezentant de la Inspecţia muncitorească-ţă-rănească gubemială si, respectiv, Consiliul sindical gubernial. Dar, încă în 1929, comisiile stârniseră o adâncă nemulţumire: ele acordau eliberări înainte de termen şi privilegii unor elemente străine prin natura lor de clasă. „A fost o practică oportunistă de dreapta a conducerii NKVD.” Drept care comisiile de repartizare au fost, în acelaşi an al Marii Cotituri, suprimate, locul lor fiind luat de Comisiile de supraveghere, ai căror preşedinţi erau numiţi de tribunale, având următoarea componenţă: şeful de lagăr, un procuror şi reprezentanţii opiniei publice, câte unul din partea personalului de supraveghere, a miliţiei, a consiliului executiv raional şi a comsomolului. Cum bine remarcau juriştii noştri, nu trebuie uitat din reprezentanţii căror clase… Ah, iertare, m-a luat pana pe dinainte… Comisiile de supraveghere aveau însărcinarea: din partea NKVD – să rezolve problema dispenselor şi eliberărilor înainte de termen, iar din partea VŢIK, (adică a parlamentului) să urmărească, în subsidiar, şi realizarea planului economic şi financiar.

  Ei bine, aceste comisii de supraveghere au şi fost, la începutul celui de-al doilea cincinal, dizolvate. Cinstit vorbind, nici un deţinut nu a plâns după ele.

  Câte ceva şi despre clase, dacă tot veni vorba. Unul dintre autorii aceleiaşi culegeri – Şestakova – ajunge, pe baza unor materiale documentare din anii ’20 şi de la începutul anilor ’30, „la strania concluzie privind compoziţia socială similară a populaţiei penitenciare din statele burgheze şi din ţara noastră”: spre marea ei uimire, Şestakova constată că şi acolo, şi aici fac puşcărie… Oameni ai muncii. Mă rog, aici trebuie să existe o explicaţie dialectică, numai că ea n-a găsit-o. Să adăugăm, din partea noastră, că această „stranie analogie” a fost doar