puţin zdruncinată în anii ’37- ’38, când, pe lângă imensul puhoi ţărănesc, în lagăre s-a înregistrat un masiv aflux de persoane cu înalte funcţii publice. Dar foarte curând proporţia a fost restabilită. Toate marile valuri, de multe milioane de suflete, din anii războiului şi de după război, au fost numai valuri de oameni ai muncii.

  Totodată, „falangele” din lagăre, cu toate că în ele, pasămite, se întrezăreau sclipirile socialismului, au fost, pentru a se marca deosebirea faţă de Franco, rebotezate „coloane”. Secţia operativă, care până atunci nu se ocupase decât de muncile comune şi de realizarea planului, a dobândit o funcţie de conducere de-sine-stătătoare, în detrimentul oricărei activităţi productive, al oricărui personal specializat. Nu au fost desfiinţate, e drept, secţiile cultural -educative, în parte şi pentru că ele făceau mai comodă colectarea de denunţuri şi contactarea ciripitorilor.

  Şi o cortină de fier a căzut în jurul Arhipelagului. Nimeni, în afară de ofiţerii şi sergenţii NKVD, nu mai putea intra ori ieşi prin postul de gardă al lagărului. S-a instaurat acea ordine armonioasă, pe care zekii se vor obişnui curând să o considere singura imaginabilă şi pe care noi înşine o vom descrie în această parte a cărţii – deja debarasată de orice stambe purpurii şi gândită mai mult pentru muncă decât pentru „reeducare”.

  Şi atunci să vedeţi cum lupii şi-au rânjit colţii! Şi atunci să vedeţi cum s-au căscat abisurile Arhipelagului!

  — În cutii de conserve te încalţ, şi tot o să ieşi la lucru!

  — Nu am câte traverse trebuie – vă pun pe voi în loc!

  Atunci, după ce traversau Siberia în eşaloane de marfă cu mitraliere pe fiecare al treilea acoperiş de vagon, Cincizeci şi Opţii erau îmbrânciţi în gropi de fundaţie, ca să poată fi păziţi mai uşor. Atunci, încă înainte de a fi răsunat primul foc de armă din Al Doilea Război Mondial, când încă întreaga Europă dansa foxtrot. – În centrul de repartiţie de la Mariinsk (punct de tranzit intern al lagărelor Mariinsk) deţinuţii nu mai apucau să-şi strivească păduchii, ci doar să şi-i dea jos de pe haine cu măturici din tulpini de pelin. A izbucnit o epidemie de tifos, care în scurtă vreme a făcut 15 000 (cincisprezece mii) de victime; morţii au fost azvârliţi într-un şanţ – închirciţi, goi, căci, pentru economie, fuseseră smulse de pe ei chiar şi izmenele aduse de acasă. (Despre tifosul care a bântuit în tranzitul Vladivostok am mai vorbit.)

  La o singură achiziţie din anii trecuţi nu a renunţat GULAG-ul: încurajarea pegrei, a borfaşilor. Borfaşilor li se încredinţau cu şi mai multă consecvenţă toate „pârgiile de comandă” din lagăr. Borfaşii erau asmuţiţi cu şi mai multă consecvenţă împotriva Cincizeci şi Opţilor, îngăduind u-li-se să-i jefuiască, să-i maltrateze, să-i sugrume. Şuţii au devenit un fel de poliţie internă a lagărelor, batalioanele lor de asalt, (în anii războiului, în numeroase lagăre corpul de pază a fost complet desfiinţat, iar misiunea lui a fost încredinţată cotnendaturii – „şuţilor harsiţi”, jigodiilor – şi jigodiile operau mult mai bine decât supraveghetorii, căci lor nu le era interzisă nici un fel de molestare.

  Se spune că, în februarie-martie 1938, tuturor serviciilor NKVD li s-a difuzat o instrucţiune secretă: să fie redus numărul deţinuţilor! (nu prin eliberarea lor, fireşte). Nu văd nimic imposibil în asta: era o instrucţiune logică, pentru că deja nu mai ajungeau nici spaţiile de cazare, nici îmbrăcămintea, nici hrana. GULAG-ul era excedat.

  Atunci au căzut pe capete la pat, sortiţi să putrezească, bolnavii de pelagră. Atunci şefii escortelor îşi verificau abilitatea de ţintaşi cu focuri de puşcă mitralieră trase asupra deţinuţilor ce se împiedicau în mers. Atunci, în fiecare dimineaţă, deţinuţii de serviciu pe lagăr cărau morţii în stive, ca pe buşteni, la postul de gardă.

  Pe Kolâma, acest Pol al frigului şi atrocităţii din Arhipelag, aceeaşi cotitură s-a făcut cu o brutalitate demnă de un Pol.

  Potrivit amintirilor lui Ivan Semionovici Karpunici-Braven (fostul comandant al diviziei 40 şi al corpului de armată 12, care a murit de curând, lăsând în urmă o seamă de manuscrise neterminate şi răzleţe), pe Kolâma s-a instituit cel mai atroce regim de alimentaţie, muncă şi pedepse. Deţinuţii flămânzeau atât de cumplit, încât la izvorul Zarosşi au mâncat leşul unui cal, care după ce zăcuse, în iulie, mai mult de o săptămână, duhnea, colcăind de muşte şi viermi. La mina Utin, zekii au mâncat o jumătate de butoi de solidal, un lubrifiant adus pentru roţile roabelor. La Mâlga se hrăneau cu licheni, ca renii.

  — Când trecătorile erau blocate de nămeţi, la minele îndepărtate se dădea doar câte o sută de grame de pâine pe zi, fără ca raţiile nedistribuite să mai fie recuperate vreodată. – Mulţi mierlitori2, incapabili să se ţină pe picioare, erau târâţi la lucru în sănii trase de alţi mierlitori, ceva mai puţin ramoliţi. Deţinuţii care rămâneau în urma coloanei erau bătuţi cu ciomege şi hărtăniţi de câini. La lucru, pe un ger de minus 45 de grade, zekii n-aveau voie să-şi aprindă un foc şi să se încălzească (şuţilor le era îngăduit). Karpunici a încercat pe propria-i piele „forajul manual la rece”, cu o foreză din oţel de doi metri, ca şi transportul „turbelor” (pământ amestecat cu pietriş şi pietre eratice), la 50 de grade sub zero, cu sănii la care erau înhămaţi câte patru oameni (săniile erau făcute din lemn încă verde şi lătunoaie; îi însoţea, mânându-i cu parul, ca pe vite, un al cincilea, un borfaş „responsabil cu realizarea planului”.

  — Pe cei ce nu-şi îndeplineau normele (ce înseamnă că nu şi le îndeplineau? Tot ce lucrau Cincizeci şi Opţii era trecut fraudulos la activul borfaşilor) şeful lagpunktului, Zeldin, îi pedepsea în felul următor: iarna, în abataj, erau dezbrăcaţi la piele, udaţi bine cu apă rece, după care n-aveau decât să alerge aşa până în lagăr; vara, după inevitabila despuiere, li se legau mâinile la spate de o prăjină comună şi, astfel imobilizaţi, erau expuşi norilor de ţânţari (gardianul avea plasă de protecţie),