Pe Mâlga (o anexă a OLP-ului Elgheii), unde şef era unul Gavrik, pentru femeile care nu-şi îndeplineau nonna, aceste pedepse erau mai blânde: iarna – pur şi simplu un cort neîucălzit (din care, însă, măcar puteai ieşi, alergând, ca să te încălzeşti, în jurul lui), iar vara – în fineţe, la cheremul ţânţarilor, într-o colibă din nuiele neapărată în nici un fel (amintirile fostei deţinute Sliozberg).

  Nimic nou în toate astea, mi se va obiecta, şi nici un fel de progres: o întoarcere primitivă de la zgomotos-educaţi vele canale, la sincerul Solovki. Aş! Dar dacă e o triadă hegeliană: Solovki-Belomor-Kolâma? Teză-antiteză-sinteză? O negare – dar o negare îmbogăţită – a negaţiei?

  Bunăoară, caretele morţii parcă nu existau pe Solovki? Iată cum se petreceau lucrurile, după cum povesteşte în amintirile lui Karpunici, la izvorul Maris (kilometrul 66 al traseului Srednekan). Vreo zece zile, şeful răbda neîndeplinirea normei. Abia în a zecea zi îi băga pe deţinuţi la izolator, cu raţie disciplinară, dar continuând să îi scoată la lucru. Pe cei care nici acum nu-şi făceau normele, îi aştepta careta: o cuşcă de 5x3x1,8 metri, din trunchiuri brute, fixate împreună cu scoabe de construcţie, pusă pe o sanie tractată. O uşiţă, ferestre defel, iar înăuntru nimic, nici un fel de pat. Seara, cei Mai vinovaţi, îndobitociţi deja şi indiferenţi, erau scoşi din izolatorul disciplinar, înghesuiţi în caretă, închişi cu un lacăt enorm şi duşi cu tractorul la 3-4 kilometri de lagăr, într-un defileu. Dinăuntru răsunau strigăte disperate, dar tractorul se decupla de sanie şi pleca. După o zi şi o noapte, se deschidea lacătul şi cadavrele erau azvârlite afară. Viscolul avea să le acopere curând.

  Vara, în subtaberele de lucru, izolatorul era adeseori o simplă groapă săpată în pământul îngheţat (de felul celor în care iakuţii îşi păstrează cu succes proaspete rezervele de peşte şi carne). Groapa era astupată cu buşteni şi, dacă nu se săpase destul de adânc, deţinutul nici nu se putea ridica în picioare cât era de lung, ci stătea aplecat, cu sudoarea curgându-i râuri pe trup. (Să^se aşeze, fireşte, nu era chip din pricina înghesuielii.) în Lagpunktul Expediţionar al Direcţiei Sud, neîndeplinirea normei se pedepsea şi mai simplu: şeful OlP-ului, Grigoriev, venea la mină înarmat cu pistoletul, împuşcând zilnic doi-trei codaşi (amintirile lui Thomas Sgovio).

  Sub aspect exterior, înăsprirea regimului pe Kolâma a fost marcată de faptul că şef al USVITLagului (Direcţia lagărelor din Nord-Est) a fost numit Garanin, iar şef al Dalstroi-ului, în locul comandantului diviziei de puşcaşi letoni E. Berzin. – Pavlov. (De fapt, nişte permutări întru totul inutile, făcute din cauza suspiciunii lui Stalin. De ce nu ar fi putut satisface noile exigenţe vechiul cekist Berzin şi compania? Când ar fi fost să se tragă, nici lor nu le-ar fi tremurat mâna.)

  Atunci au fost anulate (pentru Cincizeci şi Opţi) şi ultimele zile de odihnă (erau prevăzute trei pe lună, dar se dădeau cu ţârâita, iar pe timp de iarnă, când se stătea prost cu normele, nu se dădeau deloc), programul de lucru a fost prelungit, vara, la paisprezece ore, zilele cu geruri de 45 şi 50 de grade au fost declarate lucrătoare, întocmindu-se procese-verbale de scutire doar pentru cele în care temperatura cobora sub 55 de grade. Prin abuzul unor şefi, oamenii erau scoşi la lucru şi pe geruri de 60 de grade. (De altfel, mulţi kolâmezi nici nu-şi amintesc să fi văzut vreun termometru în lagpunktele lor.) La mina Gornâi, refractarii erau legaţi cu funia de sănii (din nou un plagiat după Solovki) şi târâţi aşa până la mină. Şi se mai instituise ca regulă pe Kolâma că escorta nu are doar sarcina de a-i păzi pur şi simplu pe deţinuţi, ci răspunde de îndeplinirea planului, aşadar, nu trebuie să moţăie, ci să-i îmboldească fără întrerupere.

  Să nu uităm scorbutul, care n-avea nevoie de nici un fel de şefi ca să-i secere pe oameni.

  Dar toate acestea li s-au părut autorităţilor prea puţin, un regim insuficient de dur, numărul deţinuţilor nu scădea îndeajuns. Şi au început „execuţiile Garanin” – asasinatele făţişe. Uneori în duduitul tractoarelor, alteori şi fără. Numeroase lagpunkte au ajuns faimoase prin execuţiile şi imensele lor gropi comune: şi Orotukanul, şi izvorul Poliarnâi, şi Svistopleasul, şi Annuşka, şi chiar lagărul agricol Dukcea, dar cele mai ilustre în materie rămân mina Zolotistâi (şef de lagpunkt Petrov, ofiţeri operativi Zelenkov şi Anisimov, şef de mină Barkalov, şeful secţiei raionale a NKVD – Burov) şi Serpantinka. La Zolotistâi brigăzile erau scoase din abataj ziua în amiaza mare, deschizându-se focul asupra lor, la grămadă. (Asta nu pentru a se Înlocui execuţiile nocturne; acelea erau alte loturi.) Lui Nikolai Andreevici Aglanov, şeful luglag-ului, îi plăcea ca, făcându-şi apariţia la apel, să aleagă câte o brigadă mai recalcitrantă; ordona ca deţinuţii să fie duşi undeva mai la o parte şi-şi descărca el însuşi pistoletul în oamenii speriaţi şi înghesuiţi, însoţindu-şi împuşcăturile cu strigăte de bucurie. Cadavrele nu erau îngropate, abia în mai, când se descompuneau, nevolnici rămaşi în viaţă erau chemaţi sa le îngroape, pentru o raţie suplimentară, dreasă chiar şi cu puţin spirt La Serpantinka erau împuşcaţi în fiecare zi câte 30-50 de oameni, într-un şopron din apropierea izolatorului. Apoi cadavrele erau cărate cu sănii trase de tractoare în spatele vulcanului noroios. Tractoriştii, încărcătorii de cadavre şi groparii locuiau într-o baracă separată. După împuşcarea lui Garanin, au fost împuşcaţi şi ei, până la unul. Tot aici se folosea şi o altă tehnică: deţinutul era dus lingă un puţ de exploatare adânc şi împuşcat în ureche sau în ceafă. (Nimeni nu pomeneşte de vreo rezistenţă.) Serpantinka a fost închisă, izolatorul în chestiune a fost ras de pe suprafaţa pământului, ca şi tot ce amintea de execuţii: chiar şi puţurile cu pricina au fost astupate. * La minele unde execuţiile nu se făceau pe faţă, numele de familie ale celor ucişi erau citite public ori trecute cu majuscule pe mici afişe, având în dreptul