Execuţiile erau suspendate la răstimpuri pentru că planul la extracţia de aur se ducea de râpă, iar Marea Ohotsk, îngheţată, nu permitea aducerea unor noi loturi de deţinuţi. (M. I. Kononenko, de pildă, a aşteptat pe Serpantinka mai^bine de jumătate de an să fie împuşcat, dar a rămas în viaţă.) înăsprirea regimului s-a făcut simţită şi prin majorarea termenelor de condamnare. Gavrik, pe Mâlga, regiza cu asemenea ocazii un adevărat spectacol: gardieni călări mergeau înainte cu făclii în mână (era noapte polară), târând după ei prin zăpadă deţinuţii legaţi cu funii, ca să ia cunoştinţă de noile lor dosare, la secţia raională a NKVD (30 de kilometri), în alte lagpunkte lucrurile se petreceau cât se poate de prozaic: Secţiile de cercetări penale răsfoiau cartotecile: cei cărora le expirau curând condamnările nechibzuit de scurte erau convocaţi în pachete de câte 80-100 de oameni o dată şi li se trân-tea câte un nou decar (R. V. Retz).

  Eu aproape că exclud Kolâma din cuprinsul acestei cărţi. Kolâma reprezintă, pe Arhipelag, un continent aparte şi merită să i se consacre istorisiri aparte. De altfel, Kolâma a şi avut „noroc”: acolo a supravieţuit Varlam Şalamov, care a scris deja, despre cele îndurate, destul de mult; acolo au supravieţuit Evghenia Ghinzburg, O. Sliozberg, N. Surovţeva, N. Grankina şi alţii – şi toţi şi-au scris memoriile. * îmi voi îngădui doar să inserez aici câteva rânduri scrise de V. Şalamov despre execuţiile Garanin:

  * Cum se explică o asemenea abnundenţă, în vreme ce memorii nekolâmeze aproape că nu există? Oare pentru că pe Kolâma a fost dusă într-adevăr floarea lumii penitenciare? Sau, oricât ar părea de straniu, pentru că în lagărele „apropiate” mortalitatea era mai mare?

  „Multe luni la rând, zi şi noapte, la apelurile de dimineaţă şi de seară, ni se citeau ordine conţinând liste nesfârşite cu împuşcaţi. Pe gerul de 50 de grade sub zero, fanfara alcătuită din deţinuţi de drept comun cânta înainte şi după citirea fiecărui ordin. Făclii cu benzină, fumegânde, sfâşiau bezna… Hârtia subţire pe care era scris ordinul se acoperea cu brumă, şi acela dintre şefi care-i dădea citire mătura fulgii de pe foaie cu mâneca, pentru a putea distinge şi răcni următorul nume de împuşcat”: -. -. -; -, Aşa a încheiat Arhipelagul cel de al doilea cincinal, intrând, care va să zică, în socialism.,

  *

  Izbucnirea războiului a zguduit autorităţile insulare; desfăşurarea lui a fost la început de aşa natură, încât putea antrena naufragiul întregului Arhipelag, dacă nu chiar şi tragerea la răspundere a aparatului diriguitor de către cei puşi la muncă. Judecind după impresiile zekilor din diferite lagăre, această turnură a evenimentelor i-a determinat pe patroni să adopte două atitudini diferite. Unii, mai prevăzători ori mai laşi, au îmblânzit regimul, începând să le vorbească deţinuţilor aproape curtenitor, mai cu seamă în primele săptămâni, marcate de înfrângeri militare. Alţii, mai îndărătnici şi mai înrăiţi, au găsit cu cale să le administreze Cincizeci şi Opţilor un tratament şi mai dur, şi mai feroce, ca peentru a-i face să întrevadă moartea înainte de orice eliberare, în majoritatea lagărelor, deţinuţii nici n-au fost anunţaţi la 22 iunie că începuse războiul – predilecţia noastră irepresibilă pentru secretoşe-nie şi minciună! -; zekii au aflat vestea abia luni, 23 iunie, de la cei cu dispensă de escortă ori de la civili, în lagărele unde exista radioficare (Ust-Vâm, multe locuri din Kolâma), ea a fost suspendată pe toată perioada insucceselor noastre militare, în acelaşi Ustvâmlag, deţinuţilor li s-a interzis pe neaşteptate să trimită scrisori acasă (dar de primit puteau primi), încât unele rude au dedus că destinatarii fuseseră împuşcaţi, în unele lagăre (presimţindu-se, instinctual, orientarea viitoarei politici penitenciare) Cincizeci şi Opţii au fost izolaţi de „comuni” în zone speciale, păzite cu străşnicie; în foişoarele de pază au fost instalate mitraliere, ba uneori zekilor încolonaţi pentru apel li se vorbea cam aşa: „Sunteţi ostateci aici! (Ah, cum mai fâsâie încă şampania războiului civil! Cât de greu se uită asemenea vorbe şi cât de iute vin pe limbă!) Dacă Stalingradul cade, vă împuşcăm pe toţi!”. Vă puteţi imagina starea de spirit a zekilor când încercau să afle ce spuneau buletinele de ştiri -mai rezistă Stalingradul, ori a fost făcut una cu pământul? Pe Kolâma, în asemenea zone speciale au fost concentraţi nemţii, polonezii şi crema Cincizeci şi Opţilor. Dar marea majoritate a polonezilor au început să fie, aproape imediat (august 1941), eliberaţi.*

  *Din Zolotistâi au fost puşi în libertate 186 de polonezi (din cei două mii o sută aduşi aici cu un an în urmă.) Ei au nimerit în armata lui Sikorski, în Occident, unde, pesemne, au povestit destule despre mina aceea în iunie 1942, lagărul a fost desfiinţat.

  Pretutindeni pe Arhipelag (odată deschise plicurile cu instrucţiuni pentru caz de mobilizare), încă din primele zile de război s-a sistat eliberarea Cincizeci şi Opţilor. S-au înregistrat chiar cazuri când oameni deja eliberaţi au fost întorşi din drum. La Uhta, la 23 iunie, un grup de eliberaţi se afla deja în afara zonei, aşteptând trenul, când escorta i-a ia silit să se întoarcă în lagăr, mai şi răcnind la ei: „Din cauza voastră a început războiul!” Karpunici a primit foaia de eliberare pe 23 iulie dimineaţa, dar n-a apucat să treacă de postul de gardă al lagărului: a fost deposedat de ea prin viclenie: „Ia arată-ne-o şi nouă!” Le-a arătat-o, şi a rămas în lagăr încă 5 ani. Adică până la o nouă dispoziţie specială. (Războiul se sfârşise deja, dar în multe lagăre era interzis şi să te duci la Secţia de cercetări penale ca să întrebi când vei fi, totuşi, eliberat. Explicaţia e că, după război, câtăva vreme Arhipelagul a dus lipsă de oameni şi numeroase direcţii locale, chiar şi după ce Moscova autorizase eliberările, emiteau propriile lor „dispoziţii speciale”, pentru a-şi conserva forţa de muncă. Tocmai în acest fel a fost reţinută la Karlag E. M. Orlova, care n-a mai apucat