O dată cu începutul războiului (în conformitate, pesemne, cu aceleaşi instrucţiuni pentru caz de mobilizare), în lagăre au fost reduse raţiile de hrană. Cu fiecare an, se înrăutăţeau şi alimentele însele: legumele au fost înlocuite cu sfeclă furajeră, crupele – cu borceag şi tărâţe. (Kolâma era aprovizionată din America3 şi acolo, dimpotrivă, pe alocuri a apărut pâinea albă.) Dar la exploatările importante, din pricina anemierii arestaţilor, scăderea productivităţii a fost atât de drastică (de 5 până la 10 ori), încât s-a socotit oportun să fie reintroduse normele de alimentaţie de dinainte de război. Multe unităţi productive din lagăre primeau comenzi pentru apărare şi directorii descurcăreţi ai unor asemenea făbricuţe reuşeau să le asigure zekilor cantităţi suplimentare de alimente pe seama gospodăriilor anexe. Unde se plătea vreo retribuţie, la preţurile de piaţă din timpul războiului ea însemna (30 de ruble) mai puţin de un kilogram de cartofi pe lună.

  Dacă l-ai fi întrebat pe vreun deţinut din lagăr de pe vremea războiului care e ţelul lui cel mai înalt, final şi cu desăvârşire de neatins, ţi-ar fi răspuns: „să mănânc o dată pâine neagră pe săturate şi să mor”, în anii de război, aici au fost îngropaţi nu mai puţini oameni decât pe front, numai că n-au fost celebraţi de poeţi. L. A. Komogor, făcând parte dintr-o „echipă de debili”, a prestat, toată iarna anului 1941-42, această muncă uşoară: împacheta în aste-reli funerare din patru scânduri câte doi morţi, goi, unul cu picioarele la capul celuilalt – 30 de lăzi pe zi. (Pesemne, lagărul era unul „apropiat”, de mai trebuiau şi împachetaţi.)

  Primele luni de după invazie au trecut, şi ţara a început să se adapteze la viaţa de război: cine trebuia – pleca pe front, cine trebuia – se fofila în spatele frontului, cine trebuia – stătea la cârmă şi se dregea după beţie. Aşa şi în lagăre. S-a văzut că sperietura fusese de pomană, că totul stă trainic la locul lui şi că maşinăria, o dată pornită, va strivi fără greş orice îi stă în cale. Cei care la început cochetaseră cu zekii au fost cuprinşi turbare, nemai-cunoscând nici măsură, nici oprelişti. Era clar că formele vieţii de lagăr fuseseră bine statornicite de la bun început şi aveau să rămână aşa pe vecie.

  Dacă şapte epoci ale lagărelor îşi vor disputa în faţa dumneavoastră întâietatea: care anume a fost cea mai cumplită pentru oameni, acordaţi preferinţă perioadei războiului. De altfel, aşa se şi spune: cine n-a făcut lagăr în timpul războiului nu ştie ce-i lagărul.

  Iarna ’41-’42, lagpunktul Veatlag: numai în barăcile inginerilor şi tehnicienilor şi în atelierele mecanice mai licăresc câteva scântei de viaţă; restul – un cimitir îngheţat (şi Veatlag-ul se ocupă tocmai de aprovizionarea căii ferate Perm cu lemne de foc).

  Iată ce înseamnă lagărele din timpul războiului: muncă mai multă – mân-care mai puţină – combustibil mai puţin – îmbrăcăminte mai proastă – legi mai feroce – pedepse mai aspre, dar nici asta nu e încă totul. Protestele în exterior le-au fost interzise dintotdeauna zekilor, dar războiul i-a lăsat şi fără dreptul de a se plânge în interiorul lagărului. Orice lepădătură cu epoleţi, care se ascundea de front, îţi putea bâţâi degetul sub nas, dăscălindute: „Dar pe front cum mor oamenii?… Dar în ţară cum se lucrează?… Dar la Leningrad câtă pâine se dă…?” Şi, nici măcar în sinea ta, n-aveai ce să-i răspunzi. Da, şi pe front oamenii mureau, acoperiţi de zăpadă. Da, şi în ţară oamenii se speteau muncind şi flămânzeau. (Şi frontul muncii din ţară, unde erau aduse cu forţa din sate fetele nemăritate, cu tăierile lui de pădure, cu cele şapte sute de grame de pâine ale lui şi cu spălătura de vase numită mâncare caldă, era demn de orice lagăr.) Da, în Leningradul blocat, raţia de hrană era şi mai mică decât cea din carcerele lagărelor, în timpul războiului, tumoarea canceroasă a Arhipelagului s-a comportat ca (ori s-a dat drept) un organ necesar şi important al organismului rus – căci şi ea lucra pentru front! Şi de ea depindea victoria! – Şi toate acestea aruncau o falsă lumină justificatoare asupra valurilor de sârmă ghimpată, asupra cetăţeanului gardian care-ţi făcea cu degetul, încât, devenit o celulă putredă a acestei tumori, erai lipsit şi de ultima plăcere – aceea de a muri blestemândo.

  Pentru Cincizeci şi Opţi, lagărele din timpul războiului1 au fost deosebit de crâncene datorită administrării celui de al doilea termen, ameninţare ce le atârna deasupra capetelor mai cumplită decât orice tăiş de secure. Pentru a se salva de front, ofiţerii operativi descopereau în pustietăţile pământului, în subtaberele de muncă ale lagărelor, conspiraţii cu complicitatea burgheziei mondiale, planuri de revoltă armată şi evadări în masă. „Marile scule” ale GULag-ului, ca lakov Moiseevici Moroz, tartorul de la Uhtpecilag, încurajau în mod deosebit în lagărele lor activitatea de anchetă judiciară. (Oare nu pentru că el însuşi fusese odinioară anchetator? Dar la un interogatoriu omorâse un arestat, încasase un decar de drept comun, o muncă administrativă în lagăr, iar apoi fusese amnistiat.) La Uhtpecilag curgeau ca dintr-un sac fără fund condamnările la împuşcare şi la 20 de ani: „pentru instigare la evadare”, „pentru sabotaj”. Fără a mai vorbi de cei pentru care n-a fost nevoie de nici un tribunal, de cei al căror destin era decis de configuraţii astrale: Sikorski i-a displăcut prin ceva lui Stalin, şi, într-o noapte, treizeci de polonezi au fost înşfăcaţi de pe Elghen şi împuşcaţi.

  Au fost mulţi zeki – nu e o născocire, ci purul adevăr – care încă din primele zile de război au depus cereri, rugând să fie trimişi pe front. Având pe limbă gustul celei mai dense concentraţii de duhoare pestilenţială pe care o pot exala lagărele, iată-i cerând să fie trimişi pe front, ca să apere acest sistem şi să moară pentru el într-o companie disciplinară! („Iar dacă rămân în viaţă, mă voi întoarce să-mi ispăşesc condamnarea până la capăt”…) Ortodocşii ne asigură astăzi că ei au fost