aceia. Au fost şi dintre ei (şi dintre troţkiştii care supravieţuiseră execuţiilor), dar nu prea mulţi: în cea mai mare parte ei se aciuiseră (nu fără concursul autorităţilor comuniste) prin ungherele călduţe ale lagărelor, unde se putea reflecta, judeca, rememora şi aştepta, or, într-o companie disciplinară nu era chip să-ţi păstrezi capul pe umeri mai mult de trei zile. Nu era un elan ideologic, ci o chemare a inimii, foarte în firea rusului: mai bine să mori la aer curat, decât în văgăuna asta împuţită! Să te desfăşori în voie, să fii pentru scurtă vreme „ca toţi ceilalţi”, nu un decăzut din drepturile civile. Să scapi de stătuta disperare de aici, de spectrul celui de-al doilea termen, de această moarte mută. Iar pentru alţii şi mai simplu, dar câtuşi de puţin dezonorant: acolo, pe front, cu moartea mai vedem noi cum o să fie, dar până una alta te îmbracă, îţi dau de mâncare, poate şi ceva de băut, te plimbă cu trenul, te mai poţi uita pe geamul vagonului, poţi schimba ocheade cu fetele prin gări. Mai era şi blajina iertăciune: cât de urât v-aţi purtat voi – iar noi, uite!

  Dar statul nu vedea nici un sens economic sau organizatoric în aceste rocade gratuite: unii din lagăr pe front, aţii de pe front în lagăr. Pentru fiecare era hotărât un cerc al vieţii şi al morţii; dacă din primul ciur ai căzut neghină, neghină trebuia să crapi. Uneori erau luaţi pe front „comuni” cu condamnări scurte, dar nu în companii disciplinare, fireşte, ci în armata obişnuită, activă. Foarte rar, dar s-au înregistrat cazuri când au fost acceptaţi şi Cincizeci şi Opţi. Dar Gorşunov Vladimir Sergheevici, bunăoară, scos din lagăr în ’43 pentru a fi trimis pe front, la sfârşitul războiului a fost expediat îndărăt cu o condamnare suplimentară. Erau deja stigmatizaţi, şi pentru cekistul din unitatea militară era mai simplu să-i căşuneze pe ei, decât pe vreo prospătură.

  Pe de altă parte, autorităţile din lagăre nici nu neglijau cu totul acest imbold patriotic. Cu cei de la tăierile din pădure nu prea aveau spor, dar apelurile de genul „Să dăm cărbune peste plan – lumină pentru Leningrad!”, „Să ajutăm unităţile de gardă de pe front livrând mai multe mine!” – prindeau pe alocuri, spun martorii oculari. Arseni Farmakov, om respectat şi cât se poate de echilibrat din fire, povesteşte că în lagărul lui se muncea cu multă însufleţire pentru front; avea de gând să şi scrie despre asta. Zekii s-au simţit jigniţi când li s-a interzis să colecteze bani pentru o coloană de tancuri („Djidineţ”).*

  Cât despre recompense, ele sunt binecunoscute, au fost anunţate imediat după război: pentru dezertori, şuţi şi borfaşi – amnistia; Cincizeci şi Opţii – în Lagărele Speciale.

 

  *Acest lucru necesită o explicaţie complexă, ca şi întregul război sovieto-german. Deceniile trec unul după altul. Nici nu apucăm bine să ne regăsim şi să ne înţelegem pe noi înşine într-un strat temporal, când – ca o altă cenuşă – se aşterne următorul. Nici într-un deceniu nu a existat libertatea informaţiei şi informaţie nepoluată şi – între două şocuri -oamenii nu apucau să înţeleagă nici propria lor viaţă, nici viaţa celorlalţi, nici evenimentele.

  Şi cu cât se apropia sfârşitul războiului, cu atât mai crâncen devenea regimul pentru Cincizeci şi Opţi. Pentru a demonstra acest lucru nu e nevoie să ne aventurăm până la capătul lumii – în lagărele din Kolâma ori de la Djida. Chiar la porţile Moscovei, aproape în perimetrul oraşului, la Hovrino, funcţiona o mică fabrică ţinând de Direcţia economică a NKVD, iar pe lângă fabrică un lagăr cu regim sever comandat de Mamulov – un tartor atotputernic, pentru că fratele lui era şeful de cabinet al lui Beria. Acest Mamulov înşfăca pe cine îi tuna din tranzitul de la Krasnaia Presnea, iar în micul lui lagăr impunea ce regim îi plăcea. Bunăoară, întâlnirile cu rudele (larg autorizate în toate lagărele din apropierea Moscovei) se desfăşurau prin două rânduri de grilaje, ca la închisoare. Şi în cazarme domnea aceeaşi rânduială de puşcărie: becuri puternice arzând zi şi noapte, supravegherea neîntreruptă a somnului, pentru ca în nopţile friguroase oamenii să nu se acopere cu pufoaicele (aceştia erau treziţi), în carcere – cimentul gol şi altceva nimic, tot ca în orice închisoare care se respectă. Dar nici o pedeapsă administrată unui deţinut nu-i făcea plăcere, dacă pe deasupra şi înainte de a o pune în aplicare nu-i scotea vinovatului borşul pe nas. Foarte la modă erau în lagărul lui şi incursiunile nocturne ale gardienilor (bărbaţi) în baracamentele femeilor, de câte 450 de locuri. Năvăleau pe neaşteptate cu chiote sălbatice şi răcnind comanda: „Dre-e-pţi, lângă paturi!”. Femeile, pe jumătate dezbrăcate, săreau de pe priciuri şi gardienii le percheziţionau pe ele însele şi aşternu-turile lor cu meticuloasă grijă, necesară pentru descoperirea unui ac sau a unui bileţel de amor. Pentru orice obiect nepermis – carcera, în schimbul de noapte, mecanicul-şef, Şklinik, bântuia prin ateliere încovoiat ca o gorilă, şi, de cum băga de seamă că vreunul aţipea, îşi scutura capul de somn ori închidea pentru o clipă ochii, îşi făcea vânt şi azvârlea după el cu o piesă brută, cu un cleşte sau cu o bucată de fier.

  Acesta era regimul cucerit de zekii din lagărul Hovrino prin munca lor pentru front: de-a lungul întregului război aici s-au fabricat mine. Pentru acest profil, mica uzină fusese adaptată şi utilată de un inginer din rândul deţinuţilor (din păcate, martorii nu-şi pot aminti cum îl chema, dar numele lui cu siguranţă nu va pieri), care înfiinţase şi un birou de proiectare. Inginerul fusese închis în temeiul articolului 58 şi făcea parte din acea specie de oameni detestabilă pentru Mamulov, care nu renunţă la opiniile şi convingerile lor. Şi pe acest nemernic Mamulov trebuia să -l rabde! Dar la noi nu există oameni de neînlocuit! Şi când producţia a fost pusă cât de cât pe picioare, peste inginerul nostru, de faţă cu proiectanţii din birou (intenţionat de faţă cu ei! – Să ştie toţi,