închişi. Din nefericire, George nu înţelegea nimic din această convorbire; dar în acest moment avea şi ceva mai bun de făcut. Trebuia să observe pe indigenul cel înalt, care se vedea bine că-i pusese gând rău lui Ando.

   Indigenii cari veniseră cu Rukoo nici nu observaseră pe căpitanul Farrow şi pe fiul acestuia. Ei îşi îndreptau atenţia numai asupra luminişului, în care explicaţia între Ando şi Rukoo devenea tot mai violentă.

   La drept vorbind, numai Rukoo era tot mai enervat, vorbele îi ţâşneau clin gură şi George îşi zise că unchiul făcea acum o impresie foarte puţin simpatică în comparaţie cu Ando, care-şi păstrase calmul plin de mândrie.

   Fără să spună o vorbă tatălui său, George se târî cu băgare de seamă în tufişul dindărătul său. Căpitanul Farrow era şi el atât de atent la cele ce se petreceau în luminiş încât nici nu băgă de seamă că George se îndepărtase.

   George dădu încet la o parte crengile tufişului, se strecură înăuntru şi le lăsă să se împreună iarăşi. Acum se afla pe o cărare îngustă de tot, pe care apucă înainte.

   Indigenul, care se purtase atât de ciudat, fusese cam la treizeci de metri depărtare. George se gândi deodată că s-ar putea ca şi el să vină pe această cărare ca să ajungă în apropierea, sau chiar în spatele lui Ando.

   Dacă acum l-ar întâlni fără de veste ar ajunge cu siguranţă la o luptă corp la corp şi George ar fi nevoit să facă uz de revolverul său. Dar dacă l-ar împuşca pe indigen, Ando ar avea, probabil, multe neplăceri. Totuşi, dacă indigenul era în adevăr atât de viclean cum părea, atunci se va preface a fi cât se poate de inofensiv, dar nu va renunţa Ia planul său duşmănos, ci va aştepta un prilej mai bun.

   Afară de asta, va deveni bănuitor cu privire Ia George şi va căuta să nu-l piardă din ochi, iar George nu va mai avea prilejul să-şi apere prietenul de vicleniile lui.

   George se puse pe lucru. Terenul era foarte potrivit cu planul ce-şi făcuse, deoarece acum se afla tocmai în faţa unui tufiş ale cărui crengi semănau mai mult a nuiele, cari se înălţau în sus, una lângă alta. George se strecură printre aceste crengi acoperite cu frunze mici şi dese, de culoare cafenie. Nuielele erau atât de

mlădioase încât George nu făcu nici cel mai mic zgomot.

   George se vârî atât de adânc în tufişul de crengi protectoare încât abia de mai vedea cărarea. El nu putea să fie descoperit nici de ochiul cel mai ager, căci frunzele cafenii îl acopereau de tot.

   Dar nici el nu mai avea decât o mică deschizătură, aproape de pământ, prin care putea să privească. Stătuse la pândă mai puţin de un minut, când tresări. Auzise deodată un foşnet încet, pe care nu şi-l putu explica numaidecât. Acest foşnet putea să însemne şi o primejdie, căci şederea pe această insulă era chiar ea o primejdie.

   Să se întoarcă? Zgomotul era un foşnet ciudat, de parcă un corp ar aluneca încet printre crengile mlădioase — se auzea dinspre dreapta lui, la oarecare apropiere de capul său.

   Nu cumva se apropia vreun indigen, partizan al actualului Prinţ Rukoo, care observase, că tânărul Prinţ legitim, Ando, îşi adusese nişte prieteni europeni?

   George nu ştia ce să facă. Dacă se întorcea, indigenul cel înalt, care i se păruse atât de suspect, ar putea să se strecoare pe lângă el, pe cărare.

   Care lucru era mai temut? Sălbatecul cel înalt putea să ameninţe nu numai pe tânărul prinţ ci şi pe tatăl lui George. Trebuia să apară în orice clipă şi George nu trebuia să-l piardă din ochi.

   Dar, în cele câteva clipe cât mai avu de aşteptat, putea să fie surprins de primejdia ce se apropia din spate. O lovitură dată cu iuţeala fulgerului de unul din aceşti sălbateci i-ar pune capăt vieţii şi atunci atât tatăl său cât şi prietenul său Ando erau pierduţi.

   George cântări toate posibilităţile timp de câteva secunde, apoi foşnetul acela ciudat se auzi şi mai tare îndărătul lui. Era atât de aproape de capul lui, încât George fu silit să ia o hotărâre.

   Întoarse repede capul — şi îngheţă de frică. Căci la cel mult o jumătate de metru de obrazul lui văzu un cap de viperă.

   Forma triunghiulară a acestui cap îngrozitor îl încredinţa numaidecât că avea de-a face cu un şarpe veninos. Din copilărie, George se ocupase foarte mult de zoologie şi imediat îşi dete seama că acel şarpe ţinea de specia cea mai periculoasă a viperelor.

   Era, desigur, un exemplar din acei şerpi veninoşi cărora le-a căzut victimă tatăl prinţului Ando. Vipera stătea acum nemişcată, dar limba ei bifurcată se mişca încoace şi încolo.

   Se vede că se gândea dacă să se repeadă înainte şi să-şi înfigă colţii veninoşi în obrazul lui George. Acesta ştia bine că animalele cu sânge rece, aşadar şi şerpii, aveau oarecare inteligenţă.

   George simţi numaidecât că trebuie să stea absolut liniştit şi că nu trebuie să întoarcă nici capul. Cea mai mică mişcare ar fi putut fi luată drept un act de vrăjmăşie şi atunci vipera s-ar apăra imediat prin muşcătura ei mortală.

   Acum însă George auzi iar un zgomot uşor. Venea dinspre cărarea, pe care abia o părăsise, ca să se ascundă în acest tufiş des.

   Sălbatecul venea aşadar pe cărare şi ameninţa viaţa tatălui şi a prietenului său. George nu putea să stea să mai aştepte. Dacă ar mai fi putut să rămână câtva timp nemişcat cu siguranţă că vipera ar fi trecut mai departe, fără să-i facă vreun rău.

   Acum însă trebuia să ia o hotărâre. Sălbatecul cel suspectat era mai de temut şi spre dânsul trebuia George să-şi îndrepte atenţia.

   Cu precauţiuni infinite, îşi vârî iarăşi revolverul în toc şi scoase un cuţit mare şi tăios. Trebuia să lupte împotriva reptilei numai cu o armă ce nu făcea zgomot.

   Când scoase din teacă lama cuţitului, George se înspăimântă iar, deoarece vipera păru că a observat mişcările ascunse.

   Imediat îşi ridică