Fata tânărului era frumoasă, de o frumuseţe nobilă, aproape clasică. Dar ochii, cari de obicei la statuile din piatră sunt morţi — trăiau.

   Scânteiau şi străluceau într-o lumină misterioasă; siliră pe George să-l privească ţintă, ceea ce-l umplu de un sentiment de frică, şi primul lui gând fu să se întoarcă şi s-o şteargă cât mai repede.

   Dar el ştia că Ando se află alături de dânsul şi o linişte minunată se aşternu în sufletul lui. Credea în prietenia lui Ando şi

voia doar să afle ce o să i se întâmple în curând, ca să ştie ce primejdii îl ameninţau pe tatăl său.

   Ochii adolescentului de piatră se făcură mai mari, tot mai mari. Lumina lor crescu şi deveni atât de puternică încât pe George îl usturau ochii, fără să poată să-i închidă. Apoi, faţa enigmaticei statui se pierdu într-o ceaţă deasă, numai ochii mari şi strălucitori mai scânteiau cu putere.

   George văzu cum în jurul lui răsar fel de fel de chipuri. Norii de ceaţă se strângeau la un loc şi luau anumite forme. Recunoscu pe tatăl său, pe Petre, pe doctor şi alţi oameni din echipaj. Văzu şi pe Ando în vestminte somptuoase. Toate aceste chipuri aveau figura veselă, ochii râzători.

   În cele din urmă se văzu pe el însuşi râzând, cu mişcări repezi şi bucuroase. Mergea de la o figură la alta, vorbea şi glumea cu ele. De multe ori, chipul său devenea grav şi ochii îi se întunecau, dar pentru scurt timp, apoi râdea iarăşi şi ochii săi străluceau din nou.

   Pe urmă, aceste figuri de ceaţă dispărură. Se destrămară cu încetul şi norii plutiră iarăşi în jurul trupului tânăr. Ochii lui străluciră din nou cu putere, împrăştiară ceaţă, până rând sub aceste stele luminoase reapărură trăsăturile frumoase ale adolescentului.

   Focul enigmatic din ochii lui mari păli, pupilele se micşorară, scânteierea lor se stinse şi deodată George putu iar să se mişte.

   Se uită la Ando. Tânărul prinţ era foarte grav, dar ochii îi străluceau. Cu mult calm, întinse pânza peste enigmatica statuie, apoi se întoarse tăcut şi păşi pe puntea cea îngustă, îndreptându- se spre ieşire.

   Nici când fu afară nu întoarse capul. Păşea liniştit pe cărarea îngustă, alături de stânca de corali, urmat de George, căruia lumea i se părea acum şi mai frumoasă.

   Abia când se apropiară de căpitan, care se uita la amândoi cu o atenţie încordată, Ando se întoarse şi privi pe George zâmbind.

   — George, eşti un copil favorizat, îi zise cu seriozitate, şi pe tine te-am văzut legat de soarta mea. Vei avea multe şi mari primejdii de întâmpinat, dar le vei învinge pe toate. Şi tu te-ai văzut vesel şi râzând, numai câteodată erai trist. Astfel se va desfăşura viaţa ta, cel puţin un an de zile de aci înainte. Dacă apoi vei mai voi să-ţi cunoşti soarta şi pentru anul viitor, vino la mine.

   — Ando, asta nu pot s-o ştiu încă, zise George. Acuma e frumos, acuma ştiu că anul acesta voi avea pe lângă mine pe toţi prietenii mei dragi şi buni. Dar pe urmă, n-aş vrea să ştiu nimic

din viitor. Mi-ar fi frică să nu mi se arate imagini triste.

   — E mai bine aşa, zise Ando, m-am temut să nu te prindă curiozitatea. Acuma, bucură-te c-ai s-o duci bine, iar ceea ce va urma, vei trăi şi vei vedea. Chiar dacă ştii dinainte, de schimbat tot nu poţi să schimbi nimic.

   Farrow se uita cu grijă la fiul său. Dar George îi zâmbea vesel, îl îmbrăţişa şi-i spuse:

   — Tată, am vrut să ştiu, numai pentru că eram neliniştit din pricina ta. Aviatorii englezi spuneau doar că autorităţile te caută şi acuma şi bomba pe care au aruncat-o din aeroplan ne-a dovedit cât e de serioasă chestiunea. Şi atunci am vrut să ştiu dacă te afli în primejdie.

   — Dragul meu băiat, strigă vesel căpitanul — îţi mulţumesc.

   — Băgaţi de seamă, zise încet Ando, Rukoo se apropie. Trebuie să fie pe drumul ce duce încoace. Ţipătul de pasăre pe care îl auziţi îmi anunţă sosirea lui.

   Căpitanul şi George duseră repede mâna la pistoale, dar Ando zise surâzând:

   — Nu ne vom folosi de arme. Vă rog, Tuan căpitan şi George, duceţi-vă colo, sub palmierul cel mare! Trebuie să vorbesc singur cu Rukoo. Numai însoţitorii lui pot fi pentru mine o primejdie. În acest caz, mă puteţi apăra. Dar nu cred să fie nevoie.

   Căpitanul şi George se retraseră sub palmierul arătat, la o depărtare de cel mult zece metri. Priveau cu încordare capătul cărării pe care trebuia să vie Rukoo.

   Trecură câteva minute, apoi se auzi zgomotul unor paşi grăbiţi cari se apropiau. Pe cărare se arătă un bărbat de statură mijlocie şi gras; mai făcu trei paşi spre Ando şi apoi se opri.

   Era îmbrăcat cu nişte vestminte scumpe şi purta un turban împodobit cu o agrafă de diamant, de o valoare nepreţuită. Obrazul lui era buhav şi lipsit de expresie, dar ochii mici scânteiau de răutate.

   În urma lui păşea solul, pe care îl trimisese Ando, dar nu era singur. Se iviră şi alţi indigeni, dintre cari însă, numai trei păşiră în urma lui Rukoo, pe locul deschis. Ceilalţi râmaseră în tufişuri şi George simţi că aceştia sunt o primejdie pentru prietenul său Ando, de vreme ce căutau să se ascundă.

   Mai cu seamă privirea lui se opri asupra unui indigen înalt şi destul de gras. Privirile lui ardeau de ură când se opreau asupra tânărului prinţ; acuma, un râs sălbatec şi triumfător schimonosi faţa lui unsuroasă, de parcă-i venise un gând năstruşnic.

   Apoi se piti după tufişul des, lângă care stătuse. Acest om însemna cea mai mare primejdie pentru Ando, George o simţea bine. Tânărul Farrow îşi aruncă privirea în luminişul pădurii. Ando şi Rukoo stăteau faţă în faţă; Rukoo, într-o poziţie mândră, cu mişcări sălbatece, cari întovărăşeau discursul său înflăcărat, Ando, dimpotrivă, calm şi indiferent, îndreptând asupra unchiului său privirea ochilor săi pe jumătate