George se uită întrebător la tatăl său. Apoi îşi aduse aminte că Englezii ameninţă continuu pe acesta. Deoarece vor rămâne mereu împreună, va putea să prevadă şi soarta tatălui său, aflând-o pe a sa. De aceea, George întinse mâna lui Ando, strigând:

   — Da, Ando, aş vrea să aflu!

   Prinţul se uită lung la el, apoi plecă capul.

   — Văd că tu mă crezi, zise el cu gravitate, acum vei întrezări si tu adevărul. Dacă m-ai fi urmat fără credinţă poate că soarta te-ar fi ajuns până-acum. Ştii că sunt un om luminat, deoarece m-am bucurat de o educaţie şi cultură europeană. Dar taina familiei noastre n-o poate explica nici unul din marii voştri cercetători, dacă ar fi s-o cunoască. Tu singur vei recunoaşte că aşa numitele „popoare primitive" cunosc unele lucruri şi forţe care vor rămâne pentru noi o veşnică enigmă.

   Farrow clătină din cap, dus pe gânduri. În lungile sale călătorii, văzuse câteva minuni ale Asiei. Acum se temea ca George să nu vadă ceva care ar putea să-l transforme pentru toată viaţa.

   Căpitanul ar fi dorit să-l oprească, dar atunci George s-ar fi întristat toarte mult, poate chiar ar fi devenit melancolic, căci spiritul lui în veşnic neastâmpăr s-ar fi frământat să ghicească ce fel de taine ar fi putut să vadă în sanctuar.

   Se pare că Ando ghicise gândurile căpitanului, Se-ntoarse brusc, se uită ţintă la Farrow şi zise încet:

   — George e un om viteaz şi cinstit. Taina ce o va afla nu va avea putere asupra sufletului său, va putea numai să-l facă mai prudent şi să-l apere.

   Salută pe căpitan cu toată seriozitatea, se întoarse iar şi porni liniştit înainte. Farrow îl urmă, clătinând din cap. Era destul de neplăcut că Ando ghicise temerile lui. Ce-i va fi dat lui George să vadă?

   Tânărul prinţ se îndreptă spre un tufiş mare şi dete la o parte crengile mlădioase. Îndărătul tufişului se afla o cărare îngustă,

curăţită cu îngrijire de plante agăţătoare.

   În urma Căpitanului, crengile se împreunau la loc. Cărarea cârmea înspre mare. În curând vor descoperi taina.

   Nişte, stânci de corali se iviră deodată printre palmieri. Un braţ de mare pătrundea până la ele. Dar un perete înalt de stâncă, ce se ridica la vreo sută de metri, închidea vederea spre largul mării.

   Ando se întoarse şi privi grav pe căpitan. Farrow înţelese numaidecât şi se opri. I se părea un fel de degradare că el nu putea să vadă misterul, dar înţelese repede că Ando nu putea să-l dezvăluie decât unui adevărat prieten. Şi primejdiile extraordinare prin care trecuseră împreună stabiliseră o strânsă legătură de prietenie între aceşti doi tineri, aparţinând unor rase diferite.

   Văzu cum Ando şi George dispar după un colţ de stâncă şi un simţământ de întristare îi strânse inima, gândindu-se la soarta tatălui lui Ando. Apoi însă, convingerea lui că Ando va face tot posibilul să-şi apere prietenul de orice rău învinse temerile căpitanului.

   Acuma îşi aduse aminte de Rukoo, duşmanul intrigant şi primejdios al tânărului prinţ! Trebuia să vină încoace şi, chiar dacă ar fi să mai dureze, se putea ca spionii lui să se afle prin apropiere. Liniştea pădurii dese putea să fie înşelătoare; îndărătul desişului verde, ce părea inofensiv, putea să-l pândească moartea.

   Farrow se propti în picioare, pipăi pistolul de la brâu şi cercetă cu atenţie în jurul său, trăgând cu urechea la cel mai mic zgomot.

   V

   PUTEREA MISTERULUI

   GEORGE simţi cu inima i se strânge când porni în urma prinţului, cotind pe după colţul de stâncă. Întocmai ca şi tatăl său, îşi aduse aminte de soarta bătrânului prinţ, care-şi găsise o moarte groaznică, străbătând acest drum.

   Pe urmă însă, căpătă iar curaj şi încredere, uitându-se la Ando, care păşea cu atâta linişte de-a lungul potecii. Această potecă avea cel mult cincizeci de centimetri în lăţime; de-a dreapta se ridica drept peretele de stâncă, de-a stânga, sclipea apa golfului, al cărui fund George nu putea să-l vadă.

   Pe marginea golfului se vedeau nuferi mari, iar în apa limpede înotau peşti coloraţi, strălucind ca nestematele.

   Dar George ştia că-n crăpăturile acestor stânci se aţinea la pândă moartea, moartea grozavă sub forma graţioşilor şerpi veninoşi care mai acum câteva ceasuri jucaseră în lumina reflectoarelor.

   Acum, Ando se opri, se întoarse spre George şi-l privi drept în ochi. Apoi ridică mâna şi zise solemn:

   — George, am ucis peştele primejdios ca să te scap pe tine, te- am urmat atunci când ai dispărut în craterul vulcanului, dar cea mai mare dovadă a prieteniei mele ţi-o dau acum, arătându-ţi taina familiei mele. Fii serios şi hotărât, lasă deoparte orice gând nebunesc! Altfel, misterul devine primejdios — şi mai bine să rămâi aici!

   George susţinu cu tărie privirea tânărului prinţ.

   — Ando, eu cred în cele ce-mi spui tu, lasă-mă să te urmez!

   — Atunci, haidem!

   Ando se întoarse iarăşi şi dispăru într-o crăpătură a stâncii uriaşe. În lumina de amurg care domnea aci, George văzu ca prin sită figura înaltă a prietenului său. Se ţinea după dânsul, fără să-şi dea bine seama de ce.

   Înaintea lor începu să crească lumina şi George văzu că păşea pe o punte îngustă. Deoparte şi de alta sclipea apa. Îndată după intrarea îngustă, crăpătura din stâncă trebuie să se fi lărgit în formă de grotă şi această punte îngustă ducea la locul misterului.

   Acum puntea se isprăvise şi George se văzu într-o grotă mică, destul de luminată, fără ca să-şi poată da seama de unde venea lumina.

   În mijlocul grotei se afla un obiect, acoperit, aşezat pe un postament scund de piatră. Era de mărimea unui om şi întrecea în înălţime pe cei doi tineri, deoarece era înălţat pe acea piatră.

   Cu nişte mişcări domoale, s-ar putea zice prudente, Ando ridică pânza şi o puse de o parte. Pe postament se afla o statuie de piatră negricioasă, reprezentând un adolescent înalt şi zvelt.

   George văzu cu uimire cât de artistic era acel trup,