– Dau o petrecere, doamnă O'Keefe. Sunteţi invitaţi. Dumneata şi soţul. Avem bere, covrigi şi chips-uri din belşug.

– Oh, Dumnezeule, nu.

– Care-i problema?

– Am văzut ce fel de invitaţi ai. Bărbile alea, pletele şi hainele peticite! Brăţările şi mărgelele... Arată de parcă ar fi o adunătură de comunişti! Cum poţi să suporţi asemenea oameni?

– Nici mie nu-mi plac, doamnă O'Keefe. Dar nu facem decât să bem o bere şi să stăm de vorbă - n-are nici o semnificaţie.

– Fii cu ochii pe ei. Soiul ăsta de oameni sunt în stare să-ţi fure şi ţevile din casă. A închis uşa.

Lydia a sosit târziu. A intrat pe uşă ca o actriţă. Primul lucru pe care l-am observat a fost pălăria ei mare, de cowboy, cu o pană de culoarea levănţicăi. N-a vorbit cu mine, ci s-a aşezat imediat lângă un tânăr librar şi a început o conversaţie intensă cu el. Am început să beau vârtos şi conversaţia mea a cam rămas fără energie şi umor. Librarul nu era un oarecare, încerca să devină şi el scriitor. Îl chema Randy Evans, însă era prea adâncit în Kafka pentru a ajunge la o claritate literară. Îl publicasem în Abordarea laxativă mai mult ca să nu-i rănim sentimentele, dar şi să putem distribui revista prin librăria lui.

Mi-am băut berea şi m-am învârtit de colo-colo. Am ieşit pe veranda din spate, m-am aşezat pe scările de pe alee şi am privit un motan mare, negru, care încerca să intre într-un tomberon. M-am îndreptat spre el. Când m-am apropiat, a sărit de acolo. A rămas cam la un metru, privindu-mă. Am ridicat capacul tomberonului. Putoarea era oribilă. Am vomitat înăuntru. Am dat drumul capacului pe jos. Pisoiul a făcut un salt şi a rămas cu toate cele patru picioare pe marginea tomberonului. A ezitat, apoi, strălucind sub lumina lunii, a sărit cu totul înăuntru.

Lydia încă mai discuta cu Randy şi am observat că, sub masă, un picior de-al ei îl atingea pe al lui. Am mai deschis o bere.

Sammy făcea lumea să râdă. Eu mă pricepeam ceva mai bine decât el să distrez lumea, dar nu şi în seara aia. Erau cam 15-16 bărbaţi şi două femei - Lydia şi April. April era dependentă de ATD şi grasă. Stătea întinsă pe podea. Cam după o oră, s-a ridicat şi a plecat cu Carl, un ciudat făcut praf din cauza amfetaminei. Au mai rămas vreo 15-16 bărbaţi şi Lydia. Am găsit o sticlă de whiskey în bucătărie, am ieşit cu ea pe veranda din spate şi am mai tras la măsea.

Pe măsură ce trecea timpul, bărbaţii au început treptat să plece. A plecat până şi Randy Evans. În cele din urmă, am rămas doar Sammy, Lydia şi cu mine. Lydia vorbea cu Sammy. Omul făcea glume. Am fost în stare să râd. Apoi a zis că trebuie să plece.

– Te rog, nu pleca, Sammy, a zis Lydia.

– Lasă copilul să plece, am intervenit.

– Da, trebuie să o întind, a zis el.

După ce Sammy a plecat, Lydia mi-a reproşat:

– Nu trebuia să-l alungi. E haios, e foarte haios. L-ai jignit.

– Păi, vreau să vorbesc doar cu tine, Lydia.

– Mi-au plăcut amicii tăi. Eu nu ajung să cunosc oameni atât de diverşi ca tine. Mie îmi place lumea!

– Mie nu.

– Ştiu că nu. Dar mie îmi place. Oamenii te caută. Poate că, dacă nu te-ar căuta, ţi-ar plăcea mai mult compania lor.

– Nu. Cu cât îi văd mai puţin, cu atât îmi plac mai mult.

– L-ai jignit pe Sammy.

– Ei, la naiba. S-a dus acasă, la mă-sa.

– Eşti gelos şi nesigur pe tine. Ai impresia că vreau să mă culc cu oricare bărbat stau de vorbă.

– Ba nu. Ce-ai zice de un păhărel? M-am ridicat şi i-am pregătit băutura. Lydia şi-a aprins o ţigară lungă şi a sorbit din pahar.

– Îţi stă foarte bine cu pălăria aia, am zis. Până violet e de mare efect.

– E pălăria tatălui meu.

– N-o să-i ducă lipsa?

– A murit.

Am tras-o pe Lydia pe canapea şi am sărutat-o îndelung. Mi-a povestit despre taică-su. Când murise, lăsase celor patru surori ceva bani. Ăsta le-a îngăduit să fie independente şi i-a permis Lydiei să divorţeze. Mi-a mai povestit că avusese o cădere nervoasă şi fusese o vreme internată la balamuc. Am sărutat-o din nou.

– Ştii ce? i-am zis. Hai să ne întindem în pat. Sunt obosit.

Spre surprinderea mea, m-a urmat în dormitor. M-am întins în pat şi am simţit că se aşază şi ea. Am închis ochii şi, după zgomot, mi-am dat seama că se descalţă. Am auzit o cizmă lovind podeaua, apoi cealaltă. Am început să mă dezbrac în pat. Am întins mâna şi am stins veioza. Am continuat să mă dezbrac. Ne-am sărutat din nou. - De când n-ai mai avut o femeie?

– De patru ani.

– Patru ani?

– Da.

– Cred că meriţi puţină dragoste, a zis ea. Te-am visat. Ţi-am deschis pieptul ca pe un dulăpior. Avea uşiţe şi, când le-am deschis, am văzut tot felul de lucruri catifelate în interiorul tău - ursuleţi mici şi animăluţe lânoase, tot felul de lucruşoare de-astea drăguţe. Apoi am mai avut un vis cu un alt bărbat. A venit spre mine şi mi-a întins nişte foi de hârtie. Era scriitor. Am luat foile şi m-am uitat la ele. Aveau cancer. Scrisul lui avea cancer. Eu cred în visele mele. Meriţi puţină dragoste.

Ne-am sărutat din nou.

– Ascultă, a zis ea, după ce o să-ţi vâri chestia aia în mine, scoate-o înainte să vii, OK?

– Înţeleg.

M-am urcat pe ea. Era bine. Se întâmpla ceva, ceva real, şi cu o fată cu 20 de ani mai tânără decât mine, în fond, cu adevărat frumoasă. Am împins de vreo zece ori - şi mi-am dat drumul.

A sărit în picioare.

– Ticălosule! Ţi-ai dat drumul!

– Lydia! A trecut aşa de multă vreme... Mă simţeam aşa bine... Nu m-am putut opri. Mi-a scăpat! Pentru Dumnezeu, n-am avut ce să fac.

A fugit în baie şi a dat drumul la apă să curgă în cadă. Stătea