Pe cât de fadă şi de ridicolă o găsisem după prânz, pe atât de atrăgătoare mi se păru în acea seară. Îşi lungise pleoapele cu fard, îşi acoperise pomeţii cu carmin iar dunga foarte dreaptă a nasului, părul său întunecat tras spre spate îi dădeau o uşoară notă orientală.

- Cum vă mai simţiţi?

- Ce vă interesează?

- Bine dar... plângeaţi la toaletă, nu vă amintiţi?

- Ar trebui să găsiţi altceva, ca să abordaţi fetele.

Această brutalitate mă descumpăni; iar când sunt stinghe rit, orice se poate spune, numai că îmi găsesc replicile nu. În ciudat, mă îndepărtai. Mă strigă înapoi:

- Vino, te-am recunoscut, bineînţeles; dar recunosc pe cine am chef.

În această frază, nu auzisem tutuitul: şi totuşi, în ciuda familiarităţii ei, vorbea cu un fel de bravadă tristă. Ochii ei prelungi, migdalaţi, zidiţi în spatele tăieturilor lor, mă priveau fără să mă vadă ca şi cum ea lăsa transparentă ideea existenţei mele.

- De-a ce vă jucaţi?

- Mă joc de-a conduce jocul.

Izbucni în râs. Era în acelaşi timp burlesc şi penibil.

- Dansezi?

- Oh... ah nu, dansez foarte puţin.

Mă simţeam deja atât de stingherit încât aş fi murit de frică să mă arăt cu ea: sunt strălucit uneori când ar fi de-ajuns să fiu mediocru, însă întotdeauna paralizat în locurile unde veselia e obligatorie.

- Nu mă miră, eşti ţeapăn ca un boy-scout.

Izbucni iar într-un râs uşor iar ochii traşi spre tâmple îi co rectară o clipă severitatea chipului. Mi se înghesuiau în minte mii de banalităţi, de întrebări convenţionale.Vru să afle cum mă cheamă şi numele meu păru să o decepţioneze. Nu mai ştiam ce vrea şi nu găseam nimic ce să-i replic. Atitudinea mea jalnică era fără doar şi poate comică.

- Didier, spune-mi ceva nostim, distrează-mă.

Această cerere mă lăsă buimac. Eram nemulţumit că nu pot continua conversaţia. Mă simţeam nervos şi anxietăţii mele obişnuite veni să i se adauge noţiunea exasperantă de a nu şti să mă port cu acest gen de femeie. Badineria se transforma într-o încercare de forţă. Mă lăsai în voia acestei încurcături: sunt un timid iar când soarta îmi este defavorabilă spun Mektoub{2}: aprob ireversibilul, nu vreau să ştiu că totul se poate răsturna, modifica. Insolenţa acestei fete, întorsăturile ei bruşte mă iritau. Acum se uita în depărtare fără să-i mai pese de mine.

- Te-ai... te-ai îmbufnat, o întrebai, încercând la rândul meu să, o tutuiesc, cu vaga speranţă de a o drege poate.

Dădu din umeri.

Vrând să fac o glumă, una măcar, o mai întrebai subliniind fiecare silabă:

- Eşti o-fus-ca-tă?

- Ce-i aia?

- Ofuscată? Asta-nseamnă supărată. Se sculă.

- Eşti prea haios pentru mine, scumpule, am un junghi în coaste de atâta râs.

- Te... te-ntorci sus deja?

- Da. Bună seara. Vă las în seama ghiduşei şi captivantei dumneavoastră personalităţi.

Aceste ultime cuvinte mă răniră mai mult decât orice. Nu numai că restabilise pronumele de politeţe adică distanţa, dar vorbind de ghiduşiile şi de personalitatea mea, sublinia cu cruzime cât eram de lipsit şi de unele, şi de cealaltă. Ce imbecil păream! Şi totuşi "ofuscat" este un cuvânt din limba franceză şi nu e vina mea dacă noile generaţii folosesc un vocabular restrâns. La treizeci de ani, să mă las derutat de provocările unei adolescente care ar fi putut să-mi fie elevă, când primul venit cu faţa încă plină de coşuri ar fi pus-o la locul ei în câteva cuvinte! Deodată, îmi dădui seama că nici măcar nu o întrebasem unde se duce, dacă e singură la bord. Nu mai mi-era somn, comandai ceva de băut şi lăsai să mai treacă o oră tot rumegând incidentul. Când mă întorsei spre cabină, cufundat în gândurile mele, am greşit probabil drumul căci mă pomenii curând în culoarul de la clasa întâi. Aceste lungi coridoare pustii cu luminile pâlpâitoare, tăcerea pe care o rupeau nişte lovituri distante de ciocane, umbrele pe care le vedeam defilând pe pereţi, toată această noapte peste toată această viaţă gata să nască făcură asupra mea o impresie stranie. Deschisei la întâmplare o uşă şi dădui peste o pasarelă: frigul era tare şi nu vedeai la un pas. Deodată auzii în spatele meu parcă un plânset. Mă întorsei fără să desluşesc nimic în întuneric. Acelaşi sunet se făcu auzit din nou: scrutând întunericul crezui că zăresc o formă. O siluetă se afla acolo la pândă. Tresării şi mă pregăteam să mă întorc înăuntru când o mână puternică mă strânse de braţ.

- Dumneata eşti Didier?

Solemnitatea acestei întrebări, aceste vorbe şoptite şi şuierătoare mă emoţionară foarte tare. Şi mai presus de orice, forţa acelei mâini! Aşteptam un agresor: cel care apăru fu un handicapat în scaunul lui pe rotile. Nu-l văzusem niciodată.

Cu faţa răvăşită, cu părul rar, mă fixa cu nişte ochi pierduţi care în întuneric căpătau o dimensiune aproape înspăimântătoare.

- Dumneata eşti Didier, nu-iaşa? Fereşte-te,fereşte-te de ea...

- Despre ce, de cine vorbiţi?

Cu greu îmi stăpâneam senzaţiile care năvăleau în mine.

Aş fi vrut să plec dar mâna cu gheare de granit mă bloca într-o menghină: ai fizis că acest trup se răzbunase pe atrofia sa dezvoltându-şi fără măsură extremităţile. De-a lungul încheieturilor mâinilor, prin reţeaua reliefată a venelor, curgea o forţă ce părea să poată zdrobi tot ceea ce îi opunea rezistenţă. Infirmul îşi apropiase de mine tristul său facies gălbejit. Începu să vorbească cu o voce ţipătoare:

- De ea, de Rebecca bine-nţeles, tânăra cu care ai discutat adineauri. Nu te lăsa mistuit de focul pe care-l aprinde: sea mănă capcane peste tot pe unde trece. Uită-te ce-a făcut din mine: câţiva ani au fost de-ajuns pentru acest rezultat.

Şi dând la o parte un pled de lână care-i acoperea genunchii, îmi arătă cele două picioare moarte care-i atârnau.

- Dar... de unde ştiţi că am văzut-o, de unde îmi ştiţi numele?

- Tocmai mi-a povestit întrevederea voastră şi mi te-a descris. Te-am identificat imediat.

- Ce vreţi