- Mult mai puţin decât crezi. Ai remarcat, domnule, că femeile îi doresc mai ales pe bărbaţii bine, însoţiţi? O persoană frumoasă lângă ei le dă îndată o valoare incomparabilă, chiar dacă sunt urâţi sau dizgraţioşi. E ceea ce a simţit Rebecca văzându-te cu prietena dumitale.

- Cine sunteţi pentru ea, îmi spuneţi sau nu?

- Iartă-mi impoliteţea. Să mă prezint: mă cheamă Franz, şi sunt soţul ei.

Îmi dădu drumul la braţ ca să-mi strângă mâna cu o efu ziune ce mi se păru deplasată. Mă treceau fiori: ceaţa şi noaptea mă îngheţau până la os iar acest dialog în întuneric mi se părea culmea absurdităţii.

- Ţi-e frig, nu-i aşa? Să intrăm.

Făcu să-i pivoteze scaunul mecanic pe care-l acţiona cu mâna şi împinse o uşă de pe palier. Îl urmai maşinal. Odată ajunşi în culoar, reluă:

- Didier, îmi dai voie să-ţi spun pe nume? Didier (marcă un moment de ezitare), ce crezi despre soţia mea?

Tresării.

- O găsesc... o găsesc foarte seducătoare.

-Nu-i aşa? Şi ce bine e făcută!

- Sigur că da.

- Ah, şmechere! Îţi place, te-ai zgâit la ea cu nişte ochi lacomi.

- Da de unde...

- Hai, fără falsă ruşine, m-ai vexa. De altfel, sunt sigur că te intrigăm. Da, da, simt eu. Ştii cine este Rebecca, nu ştii însă tot ce e ea. Ţi-ar plăcea să cunoşti mai multe în legătură cu ea?

Nu ştiu cum de ridicolul acestei propuneri nu mi-a sărit în ochi pe loc. Trebuie să fi fost paralizat de ora târzie. Mai întâi declinai propunerea, căci încep întotdeauna prin a spune nu, argumentând că treburile lor particulare nu mă privesc. Re fuzul meu trebuie că n-a fost prea convingător.

- Ai un fel atât de gentil de a spune nu în timp ce privirea dumitale spune da! Vezi dumneata, abia te cunosc şi totuşi cele mai mici particularităţi ale persoanei dumitale mi-l revelează pe confidentul pe care îl aştept de ani de zile. Şi pe urmă, eu am un principiu în viaţă: trebuie să n-ai încredere în femeile care te iubesc căci tot ele îţi sunt cei mai mari duşmani. De aceea nu mă destăinuiesc total decât necunoscuţilor. Atenţia pe care mi-o arăţi este spre onoarea dumitale căci îmi dau seama de puţinele şanse de a te mişca pe care le are o aventură care nu te priveşte... doar dacă nu cum va te priveşte deja?

- Nu văd în ce fel.

- Nu ştiu, o intuiţie. Atunci, accepţi?

Emisei câteva obiecţii apoi, fără să opinez cu adevărat, consimţii fără entuziasm. De ce n-aş mărturisi-o, latura romanescă a situaţiei îmi flata creierul de profesor umplut cu o grămadă de fleacuri literare. Îl urmai, aşadar, pe Franz în cabina sa, o încăpere de dimensiuni mijlocii, tapisată cu şipcă de lemn şi găurită de două hublouri. Deşi era la clasa întâi, nimic de aici nu-mi putea lua ochii. La lumină, chipul infirmului semăna cu o oglindă plumburie în care odinioară se reflectase poate bucuria de-a trăi, dar pe care iremediabil o a coperise o albeaţă. Ochii lui de un albastru pal erau două băltoace reci şi amare.

- Decepţionat, nu-iaşa? Chiar şi clasa întâi seamănă cu un drugstore! Un decor ca la Galeries Lafayette şi în chip de bună societate nordici graşi şi muncitori imigraţi. Bun, ne-am lamentat destul! Vrei puţin ceai? E Darjeeling.

Darjeeling: oraşul în care visam să ne ducem, Beatrice şi cu mine. Nu era oare o coincidenţă în asta? Infirmul scoase dintr-o valiză un fierbător electric pe care-l umplu cu apă şi îl băgă în priză. Mă aşezai pe pat. Ochii lui mobili şi strălucitori treceau cu vioiciune de la un obiect la altul. Privirea sfredelitoare a unui bărbat a cărui soţie încercase să mă seducă cu puţin timp în urmă îmi cauza totuşi o oarecare indispoziţie. Ca să mă liniştească parcă, îmi spuse:

- Trăiesc singur aici, Rebecca are propria ei cabină trei uşi mai încolo: aşa e convenţia.

Atunci începu confesiunea redată mai sus, o întrerupse ca să servească un ceai fierbinte şi foarte îndulcit. După primele înghiţituri, continuă astfel:

Aşteptai trei seri la rând în staţia autobuzului 96 de la in tersecţia de la Odeon la aceeaşi oră. În zadar. Neresemnân du-mă, mă hotărâi să iau cartierul stradă cu stradă, cu toată ardoarea unui câine de vânătoare. Tot ce avusesem înainte nu mai conta, conta numai această femeie pe care n-o aveam. Unica mea speranţă era ca ea să lucreze sau să locuiască în perimetrul Odeonului, în care eu însumi locuiam pe atunci. Aveam tot timpul, îmi terminam nişte studii de medicină în do meniul parazitologiei şi tocmai îmi dădusem ultimele examene cu succes. Luai la rând magazinele, cursurile de dans, de yoga, de ceramică, şcolile şi liceele la ora de ieşire, cafenelele, cele mai probabile locuri ale prezenţei feminine. Trecură două săptămâni şi aproape că renunţasem. Între timp făcusem cunoştinţă cu o coafeză la intersecţia de la Buci, o iapă înaltă, roşcată, decolorată care-mi plăcea doar în chip mediocru dar care-mi popula singurătatea, o pară de sete care va asigura un interim aşteptând să găsesc ceva mai bun. Uneori, seara, veneam s-o iau - rămânea până la închidere - dar nu-i zărisem colegele de lucru.

Într-o zi în care sosisem mai devreme şi făceam câţiva paşi pe trotuar, crezui că o văd ieşind din salonul de coafură pe pasagera din autobuz. Mai întâi mă frecai la ochi, crezând că sunt jucăria imaginaţiei. Dar nu, ea era! Era fericită să mă revadă, îmi lansă numele ei, Rebecca, îmi spuse că lucrează aici şi îmi sugeră să o sun a douazi. Îmi înţelegi bucuria: o căutasem pe această fată peste tot în afară de locul în care puteam s-o găsesc;exultam şi cu greu îi ascunsei roşcatei încântarea pe care o luă drept o manifes tare de ataşament faţă de ea.

Aşteptai cu anxietate răsăritul soarelui şi, încă de la primele ore ale dimineţii, o sunai pe tandra, pe